0
Aspectul, mirosul, gustul şi depunerile lăsate de apă pot oferi primele indicii despre ceea ce se întâmplă în sursa de alimentare sau în instalaţia locuinţei. Aceste observaţii sunt utile pentru a decide ce trebuie verificat mai departe, dar nu pot confirma singure dacă apa este sigură pentru consum.
O apă limpede, fără miros şi cu gust normal nu este automat o apă fără contaminanţi. În acelaşi timp, o modificare de culoare sau gust nu permite identificarea sigură a cauzei doar prin observaţie.
Principiul corect este simplu: observi simptomul, verifici unde şi când apare, măsori parametrii relevanţi atunci când este necesar şi abia apoi alegi o eventuală soluţie de tratare.
Nu. Claritatea este doar una dintre caracteristicile observabile ale apei.
Anumiţi contaminanţi chimici sau microbiologici nu modifică neapărat culoarea, mirosul sau gustul. Din acest motiv, simţurile nu pot înlocui analiza atunci când trebuie stabilită calitatea apei pentru consum.
Acest aspect este deosebit de important în cazul apei provenite din surse proprii, precum puţurile şi forajele, unde evaluarea nu trebuie bazată exclusiv pe faptul că apa „arată curată”.
O modificare de culoare reprezintă un indiciu care trebuie investigat, nu un diagnostic.
Nuanţele galbene, portocalii, brune sau roşiatice pot fi asociate, în funcţie de situaţie, cu particule, produse de coroziune, fier, mangan sau alte substanţe şi condiţii din reţea, sursa de apă ori instalaţia interioară.
Nu este corect să presupui automat că orice apă brună înseamnă „rugină din conducte”. Pentru identificarea cauzei trebuie analizat şi contextul în care apare fenomenul.
Dacă modificarea a apărut brusc la apa din reţeaua publică, merită verificat dacă au existat lucrări, intervenţii sau informări din partea operatorului de apă.
Aspectul tulbure poate avea mai multe cauze. Apa poate conţine particule în suspensie, dar uneori aspectul albicios sau lăptos poate fi produs şi de numeroase bule foarte mici de aer.
Poţi observa o probă într-un recipient transparent pentru a vedea cum evoluează aspectul după repaus. Dacă apa se limpezeşte pe măsură ce bulele dispar, fenomenul poate fi asociat aerului din apă. Dacă rămân particule sau se formează depuneri, acestea reprezintă un motiv pentru investigaţii suplimentare.
Testul vizual nu identifică însă compoziţia particulelor şi nu stabileşte dacă apa este potabilă.
Dacă într-o probă de apă apar particule vizibile sau se formează un sediment după repaus, observaţia arată că există material care merită investigat.
Nu putem identifica sigur substanţa numai după culoarea sedimentului. Un depozit brun, de exemplu, nu demonstrează singur că problema este exclusiv fierul sau rugina.
Este util să observi dacă fenomenul apare la toate robinetele, doar la unul dintre ele sau numai după ce apa nu a fost utilizată o perioadă.
Localizarea simptomului poate oferi informaţii importante înainte de efectuarea unor teste.
Dacă apa prezintă aceeaşi modificare la toate punctele de consum, cauza poate fi diferită de situaţia în care problema apare exclusiv la un singur robinet.
Dacă fenomenul este local, merită luate în calcul componentele acelui punct de consum, precum bateria, aeratorul sau traseul local. Dacă apare în întreaga locuinţă, investigaţia trebuie extinsă către instalaţia generală, echipamentele de tratare existente şi sursa de alimentare.
Această verificare nu stabileşte cauza, dar restrânge zona care trebuie investigată.
Dacă mirosul, culoarea sau alt simptom apare numai la apa caldă, informaţia este relevantă pentru diagnostic.
În acest caz trebuie luat în calcul şi sistemul de preparare şi distribuţie a apei calde: boilerul, rezervorul, conductele şi componentele asociate instalaţiei.
Dacă acelaşi simptom apare atât la rece, cât şi la cald, investigaţia poate urma o altă direcţie.
De aceea, înainte să concluzionezi că problema provine din sursa de apă, compară apa rece şi apa caldă în mai multe puncte ale locuinţei.
Depunerile albicioase observate pe baterii, pereţii cabinei de duş, obiectele sanitare sau echipamentele în care apa este încălzită pot fi un indiciu al unei ape cu duritate ridicată.
Duritatea apei este determinată în principal de prezenţa ionilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. În anumite condiţii, în special la încălzire şi evaporare, pot apărea depuneri minerale.
Totuşi, simpla observare a unei depuneri nu măsoară duritatea şi nu permite dimensionarea corectă a unui sistem de dedurizare.
Pentru a şti cât de dură este apa ai nevoie de o măsurare, nu doar de inspecţia robinetului.
Nu. Duritatea şi potabilitatea sunt concepte diferite.
O apă cu duritate ridicată poate favoriza formarea depunerilor şi poate influenţa comportamentul săpunurilor şi detergenţilor, dar valoarea durităţii nu spune singură dacă apa este sigură sau nesigură pentru consum.
În acelaşi mod, un filtru mecanic care reţine particule nu reduce automat duritatea, deoarece ionii de calciu şi magneziu sunt dizolvaţi în apă.
Această diferenţă este importantă atunci când alegi ulterior tehnologia de tratare.
În sistemele în care clorul este utilizat pentru dezinfecţie, apa poate avea un miros perceptibil asociat acestuia.
Intensitatea mirosului perceput de o persoană nu permite însă determinarea concentraţiei de clor rezidual şi nu demonstrează singură că aceasta este prea mare.
Dacă vrei să cunoşti concentraţia, aceasta trebuie măsurată printr-o metodă adecvată sau verificată în informaţiile relevante furnizate de operatorul de apă.
Nu vom transforma, aşadar, regula „miroase puternic a clor” în diagnosticul „apa conţine prea mult clor”.
Un miros descris frecvent ca fiind asemănător ouălor stricate poate fi asociat cu compuşi ai sulfului, inclusiv hidrogen sulfurat, dar mirosul singur nu confirmă compoziţia apei.
Un detaliu foarte util este să verifici dacă fenomenul apare la apa rece, la apa caldă sau la ambele.
Dacă apare exclusiv la apa caldă, trebuie investigat şi sistemul de preparare a apei calde. Dacă este prezent şi la apa rece, sursa şi instalaţia de alimentare devin mai relevante.
În special în cazul unei surse proprii de apă, un miros persistent justifică o investigaţie adecvată înainte de alegerea tratamentului.
Mirosurile de pământ, mucegai sau alte mirosuri neobişnuite pot avea cauze diferite şi nu trebuie atribuite automat bacteriilor.
Pot fi relevante sursa apei, stagnarea, instalaţia interioară, rezervoarele, anumite substanţe prezente în apă sau alte condiţii ale sistemului.
Analiza senzorială îţi spune că există o modificare care merită investigată, dar nu poate identifica microorganismul sau substanţa responsabilă.
O modificare evidentă a gustului poate reprezenta un semnal util, dar gustul nu este un instrument de analiză chimică.
Un gust descris ca metalic poate avea mai multe cauze şi nu confirmă automat prezenţa fierului sau cuprului. În acelaşi mod, un gust sărat, amar sau neobişnuit nu permite identificarea contaminantului fără măsurători suplimentare.
Mai important, nu utiliza degustarea intenţionată ca metodă de testare a unei ape despre care suspectezi că ar putea fi contaminată.
Înainte să alegi o soluţie de tratare, răspunde la câteva întrebări simple:
Răspunsurile pot ajuta la diferenţierea unei probleme locale de una care trebuie investigată la nivelul întregii instalaţii sau al sursei de apă.
Nu poţi confirma prin observaţie absenţa microorganismelor, nitraţilor sau a altor substanţe care nu produc neapărat modificări perceptibile ale apei.
De asemenea, nu poţi determina cu precizie duritatea, pH-ul, concentraţia de clor sau concentraţia unui anumit element doar după gust, miros ori depunerile observate.
Acesta este motivul pentru care diagnosticul corect al apei trebuie făcut etapizat.
Aspectul, mirosul, gustul şi depunerile oferă indicii. Măsurarea şi analiza confirmă parametrii. Soluţia de filtrare sau tratare se alege abia după ce problema relevantă a fost identificată.
În partea a doua analizăm ce teste poţi face acasă, cât de utile sunt benzile şi kiturile de testare, cum verifici duritatea, pH-ul sau clorul şi în ce situaţii este necesară o analiză de laborator.
După observaţiile iniţiale privind aspectul, mirosul, gustul şi depunerile, următorul pas este măsurarea parametrilor relevanţi. Testarea trebuie aleasă în funcţie de problema pe care vrei să o verifici.
Nu există un singur test casnic care să răspundă la întrebarea „apa mea este bună?”. Fiecare metodă măsoară unul sau mai mulţi parametri, iar rezultatul trebuie interpretat numai pentru ceea ce testul respectiv poate determina.
Un rezultat bun pentru duritate, pH sau clor nu demonstrează că apa este lipsită de alţi contaminanţi care nu au fost testaţi.
Există kituri destinate verificării unor parametri precum duritatea, pH-ul sau clorul rezidual. Unele produse pot măsura şi alţi parametri, dar trebuie verificat exact ce determină kitul şi domeniul său de măsurare.
În funcţie de produs, testarea poate utiliza benzi reactive, reactivi lichizi sau alte metode simplificate.
Pentru ca rezultatul să fie util, respectă instrucţiunile kitului privind:
Citirea prea devreme sau prea târziu şi utilizarea testului în afara condiţiilor pentru care a fost proiectat pot afecta interpretarea rezultatului.
Dacă observi depuneri de calcar şi vrei să afli dacă apa are duritate ridicată, foloseşte un test destinat măsurării durităţii.
În funcţie de metodă, rezultatul poate fi exprimat în diferite unităţi. De aceea, înainte de a compara două rezultate sau de a dimensiona un dedurizator, trebuie să verifici unitatea utilizată.
Duritatea este determinată în principal de ionii de calciu şi magneziu dizolvaţi în apă. Un filtru mecanic pentru sedimente nu îi elimină, deoarece aceştia nu sunt particule solide care pot fi pur şi simplu reţinute într-o sită sau într-un cartuş mecanic.
Dacă intenţionezi să alegi sau să dimensionezi un dedurizator, este mult mai utilă o valoare măsurată a durităţii decât simpla observaţie că robinetele au depuneri albe.
Comportamentul săpunului în apă poate oferi un indiciu grosier asupra efectului durităţii, deoarece ionii de calciu şi magneziu influenţează formarea spumei.
Totuşi, testul cu o sticlă de apă şi detergent nu trebuie utilizat pentru determinarea valorii durităţii.
Rezultatul depinde şi de tipul şi cantitatea produsului utilizat, de modul de agitare şi de alţi factori. Nu putem concluziona că „apa este foarte dură” doar pentru că produce mai puţină spumă sau rămâne tulbure.
Pentru o informaţie utilizabilă la alegerea unui sistem de tratare, foloseşte un test dedicat durităţii.
pH-ul descrie caracterul acid, neutru sau alcalin al unei soluţii. Este un parametru important al apei, dar nu trebuie confundat cu duritatea, mineralizarea sau potabilitatea.
Două probe de apă pot avea valori similare ale pH-ului şi compoziţii foarte diferite.
De aceea, un rezultat de pH nu poate răspunde singur la întrebări precum:
pH-ul trebuie interpretat împreună cu ceilalţi parametri relevanţi pentru sursa şi utilizarea apei.
Dacă apa provine dintr-o reţea în care este utilizată dezinfecţia cu clor şi vrei să verifici clorul rezidual, trebuie folosit un test destinat acestui parametru.
Mirosul nu este suficient pentru determinarea concentraţiei.
Un kit corespunzător poate furniza o valoare sau un interval, în funcţie de metoda utilizată. Pentru interpretarea rezultatului trebuie avute în vedere metoda de testare şi informaţiile aplicabile sistemului de alimentare respectiv.
Dacă apa este furnizată prin reţeaua publică, informaţiile operatorului reprezintă, de asemenea, un punct important de verificare.
Unele persoane folosesc testere TDS pentru evaluarea rapidă a apei. Aceste dispozitive pot fi utile, dar rezultatul lor este frecvent interpretat greşit.
TDS se referă la cantitatea estimată de substanţe dizolvate în apă. Testerele portabile uzuale estimează această valoare pornind de la conductivitatea electrică a apei.
O valoare TDS nu identifică substanţele individuale din apă şi nu stabileşte singură dacă apa este potabilă.
O valoare mai mare nu înseamnă automat „apă contaminată”, iar o valoare foarte mică nu demonstrează automat că apa este sigură microbiologic sau chimic.
TDS nu trebuie confundat nici cu duritatea. Există o legătură între substanţele dizolvate şi proprietăţile apei, dar cei doi parametri nu sunt echivalenţi.
Nu. Benzile de testare sunt utile pentru parametrii pentru care au fost proiectate şi pot oferi o evaluare orientativă rapidă.
Dacă o bandă măsoară mai mulţi parametri, ea oferă informaţii doar despre acei parametri şi în limitele metodei respective.
Un rezultat aparent normal nu exclude existenţa unei substanţe sau a unei probleme microbiologice pe care banda nu o poate detecta.
De aceea, formularea „am testat apa cu o bandă şi este bună de băut” trebuie evitată dacă testarea nu poate demonstra acest lucru.
Analiza de laborator devine importantă atunci când trebuie cunoscută cu suficientă certitudine compoziţia apei sau când există o suspiciune care nu poate fi clarificată printr-un test simplu.
Este de luat în calcul în special atunci când:
Parametrii care trebuie analizaţi se stabilesc în funcţie de sursa apei, problema investigată şi utilizarea acesteia. Nu este suficientă o listă generică identică pentru orice situaţie.
În cazul unei surse proprii, faptul că apa este limpede şi are gust plăcut nu confirmă calitatea ei microbiologică sau chimică.
Caracteristicile apei subterane depind de sursă şi de condiţiile locale, iar unele probleme nu pot fi observate cu ochiul liber.
În plus, caracteristicile unei surse proprii se pot modifica în timp. De aceea, alegerea tratamentului exclusiv după aspectul apei sau după recomandarea unei instalaţii similare din altă gospodărie nu este o abordare corectă.
Pentru o sursă proprie destinată consumului, analiza adecvată a apei este baza pe care trebuie construită soluţia de tratare.
Dacă eşti alimentat din reţeaua publică, începe prin a verifica informaţiile furnizate de operatorul de apă şi eventualele notificări referitoare la lucrări sau modificări temporare ale alimentării.
Dacă observi o problemă numai în locuinţa ta, compară mai multe puncte de consum şi verifică dacă fenomenul apare la rece, la cald sau la ambele.
Astfel poţi determina dacă trebuie investigată mai întâi alimentarea generală sau instalaţia interioară.
Dacă există un sistem de filtrare sau tratare deja instalat, verificarea înainte şi după acesta poate oferi informaţii suplimentare despre locul în care apare problema.
Modul de prelevare poate influenţa rezultatul, în special în cazul analizelor microbiologice.
De aceea, nu trebuie presupus că orice recipient curat din casă este potrivit pentru orice analiză.
Laboratorul trebuie să indice recipientul necesar, punctul şi metoda de prelevare, condiţiile de păstrare şi intervalul în care proba trebuie transportată.
Pentru anumite investigaţii pot exista cerinţe specifice diferite, motiv pentru care instrucţiunile laboratorului trebuie solicitate înainte de recoltarea probei.
Dacă obiectivul este identificarea sursei unei probleme, locul de prelevare este important.
Într-o instalaţie cu filtre, dedurizator sau alte sisteme de tratare poate fi utilă, în funcţie de investigaţie, compararea apei înainte şi după echipamentul respectiv.
Dacă problema apare numai la un robinet, testarea exclusiv în acel punct poate descrie apa de acolo, dar nu demonstrează automat că aceeaşi situaţie există în întreaga instalaţie.
Prin alegerea corectă a punctelor de verificare poţi diferenţia mai bine problema sursei de o problemă apărută în instalaţie sau în sistemul de tratare.
Depinde de ceea ce ai măsurat şi de problema pe care vrei să o rezolvi.
Dacă ai confirmat o duritate ridicată, de exemplu, informaţia este relevantă pentru evaluarea unei soluţii de dedurizare. Dacă ai identificat particule, trebuie stabilită natura şi dimensiunea relevantă a acestora înainte de alegerea filtrării mecanice.
Dacă problema este microbiologică sau implică anumite substanţe dizolvate, un cartuş ales generic după aspectul apei poate să nu ofere tratamentul necesar.
Testarea nu are rolul de a confirma filtrul pe care intenţionai deja să îl cumperi. Rolul ei este să identifice problema suficient de bine încât tehnologia de tratare să fie aleasă pentru contaminantul sau parametrul relevant.
În partea a treia explicăm diferenţele dintre filtrarea mecanică, carbonul activ, dedurizare, soluţiile anticalcar, ultrafiltrare şi osmoză inversă şi stabilim când un simptom al apei trebuie tratat ca semnal de alarmă, nu ca simplă problemă de filtrare.
După observaţiile iniţiale şi testarea parametrilor relevanţi, următorul pas este alegerea tehnologiei potrivite. Aici apare una dintre cele mai frecvente greşeli: alegerea unui filtru după un simptom, fără confirmarea cauzei.
Apa tulbure, depunerile de calcar, mirosul neplăcut sau un gust diferit nu reprezintă aceeaşi problemă şi nu se rezolvă prin aceeaşi tehnologie.
Nu există un filtru universal pentru „apă mai bună”. Tratamentul trebuie ales în funcţie de ceea ce vrei să reduci sau să elimini din apă şi de locul în care trebuie realizat tratamentul.
Filtrarea mecanică este destinată reţinerii particulelor solide în domeniul pentru care filtrul respectiv a fost proiectat.
Poate fi relevantă atunci când apa conţine particule sau sedimente care trebuie reţinute înainte ca apa să ajungă la anumite echipamente sau puncte de consum.
Alegerea nu se face doar după faptul că apa „pare murdară”. Contează caracteristicile particulelor, gradul de filtrare, debitul necesar şi pierderea de presiune introdusă de sistem.
Un filtru mecanic nu trebuie confundat cu un dedurizator. El nu elimină în mod obişnuit ionii de calciu şi magneziu dizolvaţi care determină duritatea apei.
Carbonul activ este utilizat în tratarea apei pentru anumite substanţe pe care materialul le poate adsorbi, iar în aplicaţiile corespunzătoare poate contribui la îmbunătăţirea unor caracteristici de gust şi miros.
Poate fi utilizat şi pentru reducerea clorului în sisteme şi configuraţii proiectate în acest scop.
Performanţa depinde însă de tipul mediului filtrant, cantitatea de carbon, debit, timpul de contact, caracteristicile apei şi substanţa care trebuie redusă.
Faptul că un cartuş conţine carbon activ nu înseamnă că elimină orice contaminant din apă.
De asemenea, carbonul activ nu reprezintă prin el însuşi o soluţie de dedurizare.
Dacă măsurarea confirmă o duritate care justifică tratarea pentru obiectivul instalaţiei, poate fi evaluată utilizarea unui dedurizator.
Într-un sistem uzual de dedurizare prin schimb ionic, ionii responsabili în principal de duritate, precum calciul şi magneziul, sunt schimbaţi prin procesul pentru care echipamentul a fost proiectat.
Dimensionarea dedurizatorului nu trebuie făcută doar după numărul de persoane din locuinţă.
Sunt relevante:
O valoare măsurată a durităţii este, aşadar, esenţială pentru alegerea corectă a soluţiei.
Nu. Termenii sunt utilizaţi frecvent ca şi cum ar descrie acelaşi proces, dar tehnologiile pot avea efecte diferite asupra apei.
Un dedurizator prin schimb ionic reduce duritatea prin modificarea compoziţiei ionice a apei.
Alte tehnologii comercializate pentru controlul depunerilor pot urmări influenţarea formării sau aderării acestora fără să elimine ionii de calciu şi magneziu din apă.
De exemplu, tratamentele pe bază de polifosfaţi nu trebuie prezentate ca echivalente cu dedurizarea prin schimb ionic. În funcţie de produs şi aplicaţie, ele pot fi utilizate pentru condiţionarea apei şi controlul depunerilor, dar nu măsoară şi nu elimină duritatea în acelaşi mod ca un dedurizator.
Acelaşi principiu de prudenţă se aplică dispozitivelor magnetice sau electronice comercializate pentru controlul calcarului: nu trebuie prezentate automat ca sisteme care reduc măsurabil duritatea apei.
Ultrafiltrarea utilizează o membrană pentru separarea anumitor particule şi componente în funcţie de caracteristicile membranei şi ale sistemului.
Nu trebuie însă confundată cu dedurizarea sau cu osmoza inversă.
Ultrafiltrarea nu este, în mod obişnuit, metoda utilizată pentru eliminarea ionilor dizolvaţi de calciu şi magneziu care determină duritatea.
Dacă problema identificată este apa dură, simpla instalare a unei membrane de ultrafiltrare nu trebuie presupusă ca soluţie de dedurizare.
Osmoza inversă este o tehnologie cu membrană care poate reduce o gamă largă de substanţe dizolvate, în funcţie de sistem, membrană, caracteristicile apei şi condiţiile de funcţionare.
Este diferită fundamental de filtrarea mecanică simplă şi de ultrafiltrare.
Totuşi, osmoza inversă nu trebuie recomandată automat pentru orice apă cu gust neplăcut, duritate ridicată sau mai multe probleme simultan.
Înainte de alegerea sistemului trebuie stabilit ce trebuie redus, care este calitatea apei de alimentare, ce debit de apă tratată este necesar şi care sunt cerinţele de instalare şi întreţinere.
Nu. Dacă apa prezintă mai multe probleme, acestea trebuie identificate separat.
De exemplu, particulele, duritatea şi o eventuală problemă microbiologică sunt fenomene diferite. Un singur echipament nu trebuie presupus automat ca fiind soluţia pentru toate.
Un sistem de tratare poate necesita mai multe etape, fiecare cu o funcţie clară. Ordinea şi tehnologiile utilizate depind de analiza apei, de debit şi de obiectivul tratamentului.
Numărul problemelor nu stabileşte tehnologia. Natura lor o stabileşte.
Alegerea dintre tratarea întregii ape care intră în locuinţă şi tratarea unui anumit punct de consum depinde de problemă şi de obiectiv.
Dacă trebuie protejată întreaga instalaţie împotriva unei probleme care afectează toate circuitele, poate fi justificată tratarea la punctul de intrare.
Dacă obiectivul priveşte exclusiv apa utilizată într-un anumit punct, poate fi mai potrivită o soluţie locală.
Nu este corect să presupunem că instalarea unui sistem complex la intrarea în locuinţă este întotdeauna cea mai bună soluţie.
O schimbare bruscă şi neexplicată a caracteristicilor apei trebuie tratată diferit de o problemă cunoscută, stabilă şi deja analizată.
Merită investigată rapid dacă observi:
În aceste situaţii, prioritatea nu este cumpărarea imediată a unui filtru, ci identificarea cauzei.
Nu. Aceasta este una dintre cele mai importante reguli atunci când discutăm despre tratarea apei.
Un filtru poate reduce anumite substanţe sau particule dacă este proiectat şi utilizat pentru acestea. Nu putem presupune că elimină un contaminant pe care sistemul nu a fost conceput să îl trateze.
Dacă există suspiciunea unei contaminări microbiologice sau chimice relevante pentru siguranţa apei, nu considera apa sigură doar pentru că a trecut printr-un cartuş filtrant.
Problema trebuie identificată, iar soluţia trebuie aleasă şi verificată pentru contaminantul respectiv.
Dacă apa furnizată prin reţeaua publică îşi schimbă brusc culoarea, mirosul sau aspectul, verifică informaţiile operatorului de apă şi eventualele notificări oficiale.
Dacă problema apare doar în locuinţa ta, compară mai multe puncte de consum şi apa rece cu apa caldă. Acest lucru poate ajuta la stabilirea zonei în care trebuie continuată investigaţia.
Dacă există o recomandare oficială privind utilizarea sau consumul apei, aceasta are prioritate faţă de presupunerea că un filtru casnic rezolvă situaţia.
În cazul unei surse proprii, aspectul plăcut al apei nu este suficient pentru a confirma calitatea acesteia.
Dacă apa este utilizată pentru consum, analiza adecvată reprezintă baza pentru alegerea tratamentului. Parametrii trebuie selectaţi în funcţie de sursă, condiţiile locale, utilizarea apei şi eventualele probleme suspectate.
Nu copia automat sistemul de filtrare instalat la o altă locuinţă sau la un alt puţ. Două surse aflate chiar şi în aceeaşi zonă pot avea caracteristici diferite.
Dacă mai multe persoane prezintă simptome digestive şi există suspiciunea unei legături cu apa, situaţia nu trebuie redusă la alegerea unui filtru.
Nu putem stabili doar din această asociere că apa este cauza. Sunt necesare evaluarea situaţiei şi, după caz, analiza apei şi consultarea medicală.
De asemenea, simptomele respiratorii obişnuite, precum o răceală, nu trebuie atribuite automat calităţii apei.
O alegere corectă poate fi construită în câţiva paşi logici:
Această abordare evită atât instalarea unor echipamente inutile, cât şi situaţia în care un sistem este cumpărat pentru o problemă pe care nu o poate rezolva.
Diagnosticarea calităţii apei poate începe acasă, prin observarea culorii, turbidităţii, particulelor, mirosului, gustului şi depunerilor. Aceste informaţii sunt utile, dar reprezintă indicii, nu rezultate de laborator.
Testele dedicate pot măsura parametri precum duritatea, pH-ul sau clorul, iar analiza de laborator devine importantă atunci când trebuie investigate caracteristici care nu pot fi stabilite în siguranţă prin metode casnice.
După identificarea problemei, tehnologia trebuie aleasă specific: filtrare mecanică pentru anumite particule, carbon activ pentru aplicaţiile pentru care este potrivit, dedurizare pentru reducerea durităţii sau tehnologii cu membrane atunci când obiectivul şi analiza apei justifică utilizarea lor.
Regula esenţială este să nu alegi filtrul după culoarea, gustul sau mirosul apei. Observă problema, măsoară ceea ce este relevant şi abia apoi alege tratamentul potrivit. Astfel protejezi atât instalaţia, cât şi calitatea apei utilizate în locuinţă.
