0
Costul apei dintr-o locuinţă nu înseamnă doar valoarea facturii lunare. Caracteristicile apei pot influenţa în timp instalaţiile, echipamentele care o utilizează şi necesarul de întreţinere. Pentru a evalua corect aceste costuri trebuie însă identificată problema reală a apei, nu presupus că orice apă „nefiltrată” este problematică.
O apă poate avea duritate ridicată, poate conţine particule în suspensie, poate avea caracteristici de gust sau miros pe care utilizatorul doreşte să le îmbunătăţească ori poate necesita tratarea unor compuşi identificaţi prin analiză. Aceste situaţii sunt diferite şi nu se rezolvă automat cu acelaşi tip de echipament.
De aceea, întrebarea corectă nu este doar „am nevoie de un filtru de apă?”, ci „ce caracteristică a apei vreau să modific şi ce tehnologie este potrivită pentru aceasta?”
Termenul „apă nefiltrată” este foarte general. El spune doar că apa nu a trecut printr-un anumit sistem suplimentar de filtrare instalat de utilizator, dar nu descrie calitatea apei.
Apa furnizată printr-o reţea publică şi declarată potabilă conform cerinţelor aplicabile nu devine automat nesigură pentru consum doar pentru că locuinţa nu are un filtru suplimentar.
În acelaşi timp, apa poate avea anumite caracteristici care justifică un tratament suplimentar pentru un obiectiv concret: protejarea unor echipamente, reducerea durităţii, reţinerea anumitor particule sau modificarea unor caracteristici organoleptice, dacă tehnologia utilizată este destinată acestui scop.
În cazul unei surse proprii, cum este un puţ sau un foraj, caracteristicile apei nu trebuie presupuse. Analiza adecvată a apei devine esenţială pentru stabilirea calităţii acesteia şi a eventualelor tratamente necesare.
Nu. Aceasta este una dintre cele mai importante diferenţe atunci când discutăm despre tratarea apei.
Duritatea apei este asociată în principal cu prezenţa ionilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. Aceştia nu sunt particule de murdărie care pot fi eliminate pur şi simplu cu un filtru mecanic obişnuit.
O apă poate fi limpede şi fără sedimente vizibile, dar să aibă o duritate ridicată. Invers, o apă poate conţine particule în suspensie fără ca duritatea să fie principala problemă.
Din acest motiv, filtrarea mecanică şi dedurizarea nu trebuie confundate.
În limbajul uzual, prin calcar sunt descrise depunerile minerale care pot apărea pe suprafeţe şi în anumite echipamente care utilizează apă dură.
Formarea depunerilor este influenţată de compoziţia apei şi de condiţiile de utilizare, inclusiv de temperatură. Din acest motiv, efectele pot deveni mai evidente în anumite echipamente care încălzesc apa.
Depunerile pot apărea pe rezistenţe electrice, pe anumite suprafeţe de transfer termic şi în alte zone ale instalaţiei unde condiţiile favorizează formarea lor.
Cantitatea şi viteza cu care se formează nu pot fi stabilite printr-o regulă universală. Ele depind de caracteristicile apei şi de modul în care funcţionează instalaţia.
Nu orice filtru de apă reduce duritatea.
Un filtru mecanic destinat reţinerii particulelor nu elimină în mod obişnuit ionii dizolvaţi de calciu şi magneziu responsabili de duritatea apei.
Pentru reducerea durităţii sunt utilizate tehnologii concepute special pentru acest obiectiv, cum este, în anumite aplicaţii, dedurizarea prin schimb ionic.
Există şi alte tehnologii de tratare a apei, dar acestea nu trebuie considerate echivalente. Alegerea depinde de compoziţia apei, rezultatul urmărit, debitul necesar şi condiţiile instalaţiei.
Filtrarea mecanică urmăreşte reţinerea particulelor din apă peste o anumită dimensiune, în funcţie de caracteristicile elementului filtrant.
În funcţie de sursa şi instalaţia de alimentare, astfel de particule pot include sedimente, nisip, fragmente rezultate din conducte sau alte impurităţi solide.
Filtrul mecanic poate contribui la protejarea componentelor sensibile la particule, dar nu trebuie confundat cu un dedurizator şi nici cu un sistem universal de purificare.
Performanţa sa depinde de gradul de filtrare, debit, pierderea de presiune, capacitatea filtrului şi întreţinerea acestuia.
Carbonul activ utilizează în principal procese de adsorbţie şi poate fi utilizat pentru reducerea anumitor substanţe pentru care mediul filtrant şi configuraţia sistemului sunt adecvate.
În anumite aplicaţii, filtrarea cu carbon activ este utilizată inclusiv pentru îmbunătăţirea unor caracteristici de gust şi miros şi pentru reducerea anumitor compuşi.
Performanţa nu trebuie însă generalizată la orice contaminant. Capacitatea de tratare depinde de tipul mediului filtrant, configuraţia sistemului, debit, timpul de contact, caracteristicile apei şi durata de utilizare.
Carbonul activ nu trebuie prezentat ca soluţie universală pentru duritate, toate metalele, toate microorganismele sau orice altă problemă posibilă a apei.
Un dedurizator prin schimb ionic este utilizat pentru reducerea durităţii apei printr-un proces diferit de filtrarea mecanică.
Într-un sistem de acest tip, ionii care contribuie la duritate sunt schimbaţi cu alţi ioni prin intermediul unei răşini schimbătoare de ioni, conform principiului şi configuraţiei echipamentului.
Răşina necesită regenerare, iar sistemul are cerinţe specifice de exploatare şi întreţinere.
Prin urmare, dedurizarea are propriile costuri de operare şi nu trebuie evaluată doar prin preţul iniţial al echipamentului.
Osmoza inversă utilizează o membrană şi diferenţa de presiune pentru a separa o parte importantă dintre substanţele dizolvate şi alte componente ale apei, în limitele performanţei sistemului respectiv.
Este o tehnologie diferită atât de filtrarea mecanică, cât şi de dedurizarea prin schimb ionic.
Nu trebuie instalată automat în orice locuinţă doar pentru că se doreşte „o apă mai bună”. Necesitatea ei trebuie raportată la caracteristicile apei şi la obiectivul urmărit.
Un sistem cu osmoză inversă implică şi condiţii proprii de exploatare, inclusiv consumabile, apă evacuată în proces şi alte cerinţe care depind de configuraţia echipamentului.
În utilizarea curentă, termenul „filtru de apă” este folosit pentru produse foarte diferite. Din punct de vedere tehnic este mai util să discutăm despre tratarea apei, deoarece aceasta poate implica una sau mai multe tehnologii.
În funcţie de problema identificată, sistemul poate urmări:
Aceste obiective nu trebuie confundate şi nu există o singură tehnologie care să fie automat potrivită pentru orice apă.
Punctul de plecare depinde de sursa apei.
Pentru apa furnizată printr-o reţea publică pot fi consultate informaţiile disponibile privind calitatea apei furnizate în zona respectivă. Dacă există o problemă specifică la nivelul clădirii sau sunt necesare informaţii suplimentare pentru alegerea unui sistem de tratare, pot fi necesare verificări sau analize adecvate.
Pentru apa provenită din surse proprii, cum sunt puţurile şi forajele, aspectul limpede, gustul sau mirosul nu sunt suficiente pentru evaluarea calităţii. Analizele relevante permit identificarea parametrilor care trebuie trataţi.
Apa limpede nu este automat lipsită de substanţe dizolvate, iar apa cu particule vizibile nu este automat o apă cu duritate ridicată.
Unele caracteristici pot fi observate de utilizator, în timp ce altele necesită măsurare sau analiză.
De exemplu, depunerile albicioase pe anumite suprafeţe pot sugera existenţa unei probleme asociate durităţii, dar alegerea şi dimensionarea unui sistem de tratare nu trebuie făcute numai după aspectul depunerilor.
Parametrii relevanţi depind de sursa apei şi de problema urmărită. Nu este necesar ca fiecare utilizator să aleagă singur o listă universală de analize.
În funcţie de situaţie, pot fi relevante:
Rezultatele trebuie interpretate în raport cu destinaţia apei şi cu cerinţele aplicabile, nu doar prin comparaţie cu o valoare găsită izolat.
Fără identificarea problemei, există riscul alegerii unei tehnologii care nu tratează parametrul relevant.
Dacă problema principală este duritatea, simpla montare a unui filtru mecanic nu urmăreşte cauza depunerilor de calcar. Dacă problema este reprezentată de particule, instalarea unui sistem destinat în principal reducerii durităţii nu înlocuieşte automat filtrarea necesară.
În alte situaţii poate fi necesară o combinaţie de etape de tratare, stabilită în funcţie de apa disponibilă şi de rezultatul urmărit.
Principiul corect este: identifici problema, stabileşti obiectivul tratării şi abia apoi alegi tehnologia.
Locul în care se realizează tratarea depinde de scop.
Un sistem instalat la intrarea în locuinţă poate trata debitul destinat mai multor consumatori şi echipamente. Acest tip de configuraţie este relevant atunci când problema trebuie gestionată la nivelul instalaţiei.
Un sistem instalat la un anumit punct de consum tratează apa numai pentru acel punct. Poate fi potrivit atunci când obiectivul este limitat la apa utilizată într-o anumită zonă, de exemplu pentru băut sau prepararea alimentelor, în funcţie de tehnologia aleasă.
Cele două soluţii nu sunt concurente în mod obligatoriu. În anumite instalaţii pot exista etape diferite de tratare la intrare şi la punctul de consum, fiecare cu un rol distinct.
Un sistem pentru întreaga locuinţă trebuie să poată asigura debitul necesar instalaţiei fără să introducă o pierdere de presiune necorespunzătoare şi trebuie dimensionat pentru consumul real.
Un sistem destinat unui singur punct de consum poate avea alte cerinţe de debit, capacitate şi întreţinere.
Alegerea poziţiei de instalare trebuie făcută împreună cu alegerea tehnologiei, deoarece nu orice tratament este necesar sau potrivit pentru întregul volum de apă utilizat într-o locuinţă.
Da, în anumite situaţii, dacă tratamentul ales răspunde problemei care afectează echipamentul.
De exemplu, reducerea particulelor poate proteja componente sensibile la contaminare, iar gestionarea corespunzătoare a durităţii poate reduce condiţiile care favorizează formarea depunerilor minerale în anumite echipamente.
Beneficiul real depinde însă de calitatea iniţială a apei, tehnologia utilizată, caracteristicile aparatului şi modul de exploatare.
Nu este corect să atribuim automat orice defectare a unui boiler, a unei maşini de spălat sau a altui echipament lipsei unui filtru.
Duritatea apei şi siguranţa microbiologică sau chimică a apei sunt aspecte diferite şi nu trebuie confundate.
Prezenţa calciului şi magneziului care contribuie la duritate nu justifică automat concluzia că apa este nesigură pentru consum.
În acelaşi mod, faptul că o apă nu produce depuneri vizibile nu demonstrează singur că toţi parametrii săi sunt corespunzători.
Atunci când există preocupări privind siguranţa apei pentru consum, acestea trebuie evaluate pe baza informaţiilor privind sursa şi a analizelor relevante, nu prin presupunerea că „apa nefiltrată” provoacă anumite afecţiuni.
Un calcul economic corect nu poate porni de la presupunerea că orice locuinţă pierde anual aceeaşi sumă din cauza apei.
Costul potenţial depinde de caracteristicile apei, echipamentele existente, consumul de apă, temperaturile de funcţionare, istoricul real de mentenanţă şi costul soluţiei de tratare.
În acelaşi timp, sistemul de tratare are propriile costuri: achiziţie, instalare, consumabile, mentenanţă şi, în funcţie de tehnologie, apă, sare sau energie.
Abia după ce ştim ce problemă trebuie rezolvată putem compara costul efectelor produse de apă cu costul total al tratării acesteia.
În partea următoare analizăm concret cum pot influenţa duritatea, calcarul şi sedimentele boilerul, rezistenţele electrice, schimbătoarele de căldură, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, bateriile şi celelalte componente ale instalaţiei.
Apa poate influenţa echipamentele în moduri diferite, în funcţie de caracteristicile sale şi de modul în care acestea utilizează apa. Duritatea, particulele în suspensie şi alţi parametri nu produc aceleaşi efecte şi nu trebuie grupaţi sub denumirea generică de „apă nefiltrată”.
În cazul apei dure, una dintre problemele importante este formarea depunerilor minerale în anumite condiţii. Aceste depuneri pot afecta suprafeţele de transfer termic, rezistenţele electrice, anumite componente hidraulice şi zonele prin care circulă apa.
Particulele solide pot produce alte probleme: pot ajunge în filtre, site, robinete, electrovalve sau alte componente cu secţiuni de trecere reduse.
De aceea, pentru protejarea instalaţiei trebuie stabilit mai întâi dacă problema este duritatea, contaminarea cu particule sau o combinaţie de factori.
Duritatea apei este asociată în principal cu ionii de calciu şi magneziu dizolvaţi. În anumite condiţii, o parte dintre compuşii implicaţi în duritate pot forma depuneri minerale pe suprafeţele cu care apa intră în contact.
Temperatura este unul dintre factorii care pot influenţa formarea acestor depuneri. Din acest motiv, efectele apei dure pot deveni importante în echipamentele în care apa este încălzită.
Cantitatea de calcar formată nu poate fi estimată doar după faptul că apa este descrisă drept „dură”. Contează nivelul real al durităţii, compoziţia apei, temperatura, consumul, timpul de funcţionare şi construcţia echipamentului.
Depunerile minerale formate pe o suprafaţă de transfer termic pot introduce o rezistenţă termică suplimentară între sursa de căldură şi apă.
Consecinţele depind de grosimea şi caracteristicile depunerii, de tipul echipamentului şi de modul în care acesta controlează temperatura.
În anumite situaţii pot apărea temperaturi mai ridicate la nivelul elementului de încălzire, timpi de funcţionare diferiţi sau o reducere a performanţei transferului termic.
Nu există însă un procent universal cu care consumul energetic creşte pentru orice echipament care prezintă depuneri de calcar.
Într-un boiler electric, apa este încălzită şi stocată într-un rezervor. În funcţie de construcţia aparatului, elementul de încălzire poate fi în contact direct cu apa sau poate exista o altă configuraţie constructivă.
În zonele în care condiţiile favorizează formarea depunerilor, acestea se pot acumula în timp pe anumite componente şi în interiorul rezervorului.
Efectele posibile depind de construcţia boilerului şi pot include modificarea transferului termic, acumularea de sedimente şi creşterea necesarului de întreţinere.
Nu este corect să stabilim că un boiler alimentat cu apă dură va funcţiona un anumit număr de ani sau că va consuma obligatoriu cu un anumit procent mai multă energie.
La echipamentele în care elementul de încălzire este expus condiţiilor care permit formarea calcarului, depunerile pot acoperi progresiv suprafaţa acestuia.
Stratul format poate modifica transferul de căldură dintre element şi apă.
Impactul real depinde de tipul rezistenţei, puterea acesteia, temperatura de funcţionare, duritatea apei şi grosimea depunerilor.
De aceea, necesarul de verificare şi întreţinere trebuie stabilit conform instrucţiunilor producătorului şi condiţiilor reale de utilizare.
Da, în circuitele prin care trece apă care poate forma depuneri, suprafeţele schimbătorului de căldură pot fi afectate în timp.
Depunerile pot reduce secţiunile de curgere şi pot influenţa transferul termic, în funcţie de tipul schimbătorului şi de condiţiile de funcţionare.
Este însă important să distingem între circuite. Într-o centrală termică, de exemplu, apa din circuitul închis de încălzire şi apa rece introdusă pentru prepararea apei calde menajere au roluri şi condiţii diferite.
Prin urmare, afirmaţia generică „apa dură strică centrala” este prea simplă. Trebuie identificat circuitul afectat, tipul echipamentului şi cauza concretă.
Nu trebuie formulată o asemenea garanţie.
Reducerea durităţii apei poate fi relevantă pentru anumite circuite şi echipamente expuse formării depunerilor, dar centrala termică poate fi afectată şi de alte probleme care nu au legătură cu duritatea apei.
În circuitul de încălzire pot conta calitatea apei de umplere, coroziunea, nămolul, magnetita, aerul, completările repetate cu apă şi alte condiţii specifice instalaţiei.
Tratarea apei trebuie realizată în conformitate cu cerinţele producătorului echipamentului şi cu caracteristicile instalaţiei.
Maşina de spălat rufe utilizează apă şi, în funcţie de program, o poate încălzi. Duritatea apei poate influenţa formarea depunerilor pe componentele expuse şi poate avea relevanţă pentru dozarea detergentului.
Producătorii de detergenţi şi de echipamente pot indica dozaje sau recomandări diferite în funcţie de duritatea apei.
Nu se poate afirma însă că o maşină de spălat alimentată cu apă dură va avea automat o durată de viaţă redusă de la un anumit număr de ani la altul.
Fiabilitatea depinde de numeroşi factori, inclusiv construcţia aparatului, frecvenţa utilizării, temperaturile programelor, întreţinerea şi condiţiile de alimentare.
Duritatea apei poate influenţa modul în care sunt utilizate anumite produse de spălare. Din acest motiv, dozajul recomandat pentru detergent poate varia în funcţie de duritatea apei şi de gradul de murdărire.
Dozarea trebuie realizată conform instrucţiunilor produsului utilizat şi caracteristicilor apei, nu după o cantitate universală.
Acest aspect poate face parte din analiza costurilor asociate apei dure, dar economia obţinută printr-o eventuală dedurizare trebuie calculată pentru consumul real al gospodăriei.
Duritatea apei este un parametru important pentru funcţionarea unei maşini de spălat vase.
Multe modele dispun de un sistem propriu pentru gestionarea durităţii apei, care trebuie configurat şi utilizat conform instrucţiunilor producătorului.
O setare necorespunzătoare sau lipsa consumabilelor necesare sistemului respectiv poate influenţa rezultatele spălării şi apariţia depunerilor.
Dacă locuinţa dispune deja de un sistem centralizat de dedurizare, trebuie verificat şi modul în care acesta se corelează cu cerinţele maşinii de spălat vase.
Echipamentele care încălzesc cantităţi mici de apă şi folosesc trasee interne înguste pot fi sensibile la depunerile minerale.
În funcţie de caracteristicile apei şi de aparat, producătorul poate prevedea proceduri de decalcifiere, filtre dedicate sau anumite cerinţe privind apa utilizată.
Frecvenţa decalcifierii nu trebuie stabilită printr-o regulă universală. Unele echipamente o estimează în funcţie de utilizare şi de duritatea configurată, iar altele au instrucţiuni proprii.
Trebuie respectate recomandările aparatului, deoarece şi utilizarea unei ape cu caracteristici necorespunzătoare cerinţelor sale poate produce probleme.
Într-un fierbător, depunerile sunt uşor de observat deoarece apa este încălzită direct şi repetat.
Calcarul se poate forma pe fundul vasului sau pe elementul de încălzire, în funcţie de construcţia aparatului.
Depunerile pot modifica transferul termic şi pot necesita îndepărtare periodică conform instrucţiunilor producătorului.
Faptul că un fierbător prezintă depuneri poate fi un indiciu practic privind tendinţa apei de a forma calcar, dar nu înlocuieşte măsurarea durităţii atunci când trebuie dimensionat un sistem de tratare.
Frigiderele conectate direct la alimentarea cu apă pot include trasee, valve, filtre şi sisteme de producere a gheţii care au cerinţe specifice privind apa.
Problemele nu trebuie atribuite automat calcarului. Pot fi implicate particule, presiunea de alimentare, filtrul aparatului sau alte componente.
Dacă producătorul prevede un cartuş filtrant, acesta trebuie înlocuit conform criteriilor specificate pentru modelul respectiv.
Un sistem de tratare instalat în locuinţă nu elimină automat necesitatea respectării cerinţelor producătorului frigiderului.
Particulele transportate de apă pot ajunge în aeratoare, cartuşe, site, electrovalve şi alte componente cu pasaje de dimensiuni reduse.
În funcţie de cantitatea şi dimensiunea particulelor, acestea pot contribui la reducerea debitului sau la funcţionarea necorespunzătoare a unor componente.
Această problemă este diferită de duritatea apei. Un filtru mecanic poate fi relevant pentru particule, dar nu elimină prin acest mecanism calciul şi magneziul dizolvate.
Un debit redus la un singur robinet nu demonstrează că întreaga instalaţie este afectată de calcar.
Printre cauzele posibile se pot afla un aerator încărcat, impurităţi, o problemă a bateriei, o vană parţial închisă, presiunea de alimentare sau o restricţie aflată în altă parte a instalaţiei.
Dacă problema apare la mai mulţi consumatori, diagnosticul trebuie extins la instalaţie şi la condiţiile de alimentare.
Simptomul trebuie investigat înainte de alegerea unui sistem de filtrare sau dedurizare.
În anumite condiţii, depunerile minerale se pot forma şi pe suprafeţele interioare ale unor conducte şi componente.
Impactul depinde de materialul instalaţiei, caracteristicile apei, temperatură, viteza de curgere şi perioada de exploatare.
Nu este corect să presupunem că orice conductă alimentată cu apă dură se va obtura sau că dedurizarea va remedia automat depunerile deja existente.
Sedimentele şi particulele solide pot avea efecte diferite de cele produse de duritate.
În funcţie de instalaţie, acestea pot:
Tipul filtrării trebuie ales în funcţie de natura şi dimensiunea particulelor, debitul instalaţiei şi cerinţele echipamentelor protejate.
Nu. Un grad de filtrare mai fin nu reprezintă automat o soluţie mai bună.
Pe măsură ce un element filtrant reţine particule, acesta poate produce o pierdere de presiune mai mare. Un filtru prea restrictiv sau insuficient dimensionat poate afecta debitul disponibil în instalaţie.
Trebuie găsit un echilibru între nivelul de filtrare necesar, debit, pierderea de presiune, capacitatea de reţinere şi frecvenţa de întreţinere.
Da. Pe măsură ce un filtru reţine contaminanţi, rezistenţa sa la curgere poate creşte.
În funcţie de sistem, acest lucru se poate manifesta printr-o scădere a presiunii disponibile după filtru sau prin limitarea debitului la consumatori.
Din acest motiv, filtrarea nu înseamnă doar montarea echipamentului. Este necesară şi întreţinerea acestuia conform condiţiilor reale de funcţionare şi recomandărilor producătorului.
Calcarul, sedimentele şi coroziunea sunt fenomene diferite, chiar dacă pot exista simultan în aceeaşi instalaţie.
Coroziunea implică interacţiuni între materialele instalaţiei şi mediul în care acestea funcţionează şi poate fi influenţată de mai mulţi parametri ai apei.
Prin urmare, observarea unor particule sau depuneri nu justifică automat concluzia că problema este exclusiv duritatea.
În instalaţiile în care există semne de coroziune, cauza trebuie evaluată separat.
Da. Tratarea apei trebuie adaptată instalaţiei şi echipamentelor alimentate.
Modificarea unui parametru al apei poate avea implicaţii care trebuie analizate înainte de instalarea sistemului. Din acest motiv, obiectivul nu este obţinerea unei ape „cât mai filtrate”, ci a unor caracteristici adecvate utilizării.
Trebuie respectate inclusiv cerinţele producătorilor echipamentelor conectate la instalaţie.
Nu. Depunerile vizibile oferă informaţii utile, dar nu permit calcularea directă a costului economic.
Pentru o evaluare relevantă trebuie analizate echipamentele afectate, frecvenţa reală a operaţiunilor de întreţinere, eventualele reparaţii, consumabilele şi caracteristicile apei.
De exemplu, două locuinţe cu apă de duritate asemănătoare pot avea costuri diferite dacă una utilizează cantităţi mari de apă caldă şi numeroase echipamente, iar cealaltă are un consum redus.
În loc să folosim valori medii inventate, este mai util să analizăm istoricul real al instalaţiei.
Pot fi urmărite:
Este important ca o reparaţie să nu fie atribuită apei doar pentru că echipamentul utilizează apă. Cauza trebuie confirmată tehnic.
Poate, atunci când există o problemă identificată şi sistemul de tratare este ales pentru acea problemă.
Reducerea particulelor poate limita contaminarea anumitor componente, iar reducerea durităţii poate diminua tendinţa de formare a depunerilor minerale în anumite condiţii.
Economia nu poate fi însă stabilită printr-un procent universal şi nici nu trebuie presupus că orice sistem de tratare se amortizează rapid.
Sistemul însuşi are costuri de achiziţie, instalare, consumabile şi mentenanţă care trebuie incluse în calcul.
Comparaţia corectă porneşte de la costurile reale existente înainte de instalarea sistemului.
Trebuie analizate separat:
Doar diferenţa dintre costurile reale evitate şi costul total al tratării poate arăta dacă investiţia este justificată economic într-o anumită locuinţă.
În partea următoare construim acest calcul: ce înseamnă cost total de proprietate, cum introduci reparaţiile şi mentenanţa, cum tratezi consumul energetic şi apa îmbuteliată şi cum estimezi amortizarea fără să folosim economii sau perioade de recuperare inventate.
Costul economic al apei nu poate fi stabilit printr-o sumă anuală universală. Două locuinţe alimentate cu apă cu caracteristici asemănătoare pot avea costuri foarte diferite în funcţie de consum, echipamente, temperaturile de utilizare, istoricul de întreţinere şi soluţia de tratare aleasă.
Un calcul corect trebuie să compare costurile generate de problema identificată cu costul total al sistemului utilizat pentru reducerea acesteia.
Acest principiu permite evaluarea unei investiţii în filtrare, dedurizare sau altă tehnologie fără promisiuni de economii care nu pot fi demonstrate pentru situaţia concretă.
Costul total de proprietate, cunoscut şi prin termenul TCO, nu include doar preţul de cumpărare al echipamentului.
Pentru o comparaţie relevantă trebuie luate în calcul, după caz:
Numai după includerea acestor elemente poate fi comparată investiţia cu eventualele costuri pe care sistemul le poate reduce.
Două sisteme cu preţuri de achiziţie apropiate pot avea costuri de exploatare foarte diferite.
Un cartuş poate necesita înlocuire conform capacităţii sale şi condiţiilor reale de utilizare. Un dedurizator poate necesita regenerare şi consumabile specifice. Un sistem cu osmoză inversă are membrane şi alte elemente filtrante şi poate evacua o anumită cantitate de apă în proces, în funcţie de configuraţie şi condiţiile de funcţionare.
Din acest motiv, comparaţia exclusiv după preţul iniţial poate conduce la o alegere economică greşită.
Calculul trebuie realizat pe baza consumabilelor specifice sistemului şi a condiţiilor reale de utilizare.
În cazul unui filtru cu element înlocuibil, de exemplu, sunt relevante preţul cartuşului şi criteriul de înlocuire stabilit pentru produs. Acesta poate depinde de timp, volum de apă, pierdere de presiune, calitatea apei sau de alte condiţii indicate de producător.
Nu este corect să presupunem că orice cartuş trebuie schimbat după acelaşi interval.
Pentru o estimare realistă, costul anual poate fi calculat din numărul de consumabile efectiv necesare într-un an şi costul lor actual.
În cazul unui dedurizator prin schimb ionic, analiza trebuie să includă mai mult decât preţul echipamentului.
În funcţie de sistem, pot conta:
Consumul de sare şi apă nu trebuie estimat printr-o valoare universală. Acesta depinde de caracteristicile echipamentului, duritatea apei, capacitatea sistemului, volumul de apă tratat şi modul de configurare şi regenerare.
Pentru osmoza inversă trebuie luate în calcul echipamentul, prefiltrarea, elementele consumabile, membrana, întreţinerea şi caracteristicile de funcţionare ale sistemului.
În proces există şi un flux de apă care nu devine apă produsă de sistem. Raportul dintre apa produsă şi apa evacuată diferă între echipamente şi depinde inclusiv de presiune, temperatură, configuraţie şi starea membranei.
Nu trebuie utilizat un raport universal pentru toate sistemele de osmoză inversă.
Dacă sistemul include pompă sau alte componente alimentate electric, şi consumul acestora poate fi introdus în costul total.
Pentru această categorie trebuie utilizate reparaţiile reale pentru care există o legătură tehnică plauzibilă sau confirmată cu problema apei.
De exemplu, dacă la intervenţia asupra unui echipament au fost identificate depuneri semnificative pe o componentă şi acestea au contribuit la problema constatată, costul intervenţiei poate fi relevant pentru analiză.
Nu este corect să introduci automat toate reparaţiile unui boiler, ale unei maşini de spălat sau ale unei centrale termice în categoria „costuri provocate de apă”.
Echipamentele se pot defecta din numeroase alte cauze, iar atribuirea greşită a unei reparaţii poate face ca investiţia într-un sistem de tratare să pară artificial mai rentabilă.
Dacă apa favorizează formarea depunerilor, gospodăria poate avea costuri recurente pentru operaţiuni şi produse de întreţinere.
Pot fi relevante, în funcţie de echipamente:
Pentru calcul se utilizează costurile efectiv suportate într-o perioadă reprezentativă, nu o valoare medie atribuită tuturor gospodăriilor.
Depunerile formate pe anumite suprafeţe de transfer termic pot afecta modul în care căldura este transmisă către apă.
Aceasta nu înseamnă însă că orice locuinţă cu apă dură are automat o factură de energie mai mare cu un anumit procent.
Efectul energetic depinde de echipament, grosimea şi localizarea depunerilor, sistemul de control, temperatura de funcţionare şi regimul de utilizare.
Din acest motiv, nu este justificată aplicarea unui procent general de economie pentru calcularea amortizării unui dedurizator sau a altui sistem de tratare.
Cea mai prudentă metodă este utilizarea datelor reale atunci când acestea pot fi separate şi comparate în condiţii relevante.
Dacă există informaţii privind consumul unui echipament înainte şi după o intervenţie sau există date tehnice furnizate pentru condiţiile analizate, acestea pot ajuta la evaluare.
Trebuie însă ţinut cont că modificarea consumului poate avea şi alte cauze: temperatura exterioară, temperatura apei reci, numărul de utilizatori, programele folosite, setările echipamentului sau schimbarea obiceiurilor de consum.
O diferenţă observată pe factura totală de energie nu trebuie atribuită automat tratării apei.
În cazul anumitor produse de spălare, dozajul recomandat poate varia în funcţie de duritatea apei.
Dacă o gospodărie utilizează efectiv cantităţi diferite de detergent în funcţie de duritate, diferenţa poate fi introdusă în analiza economică.
Calculul trebuie realizat pe baza instrucţiunilor produsului şi a consumului real, nu printr-un procent generic de economie.
Acest cost poate fi relevant într-o gospodărie cu utilizare frecventă şi nesemnificativ în alta.
Da, dacă unul dintre obiectivele sistemului de tratare este reducerea consumului de apă îmbuteliată pentru băut sau prepararea alimentelor.
Trebuie însă făcută o distincţie importantă: apa îmbuteliată utilizată pentru consum nu tratează apa care continuă să circule prin instalaţia locuinţei.
Prin urmare, cumpărarea apei îmbuteliate poate răspunde unei preferinţe privind apa consumată, dar nu reduce duritatea sau cantitatea de particule din apa care ajunge la boiler, maşina de spălat, baterii şi alte echipamente.
Cele două opţiuni nu trebuie comparate ca şi cum ar avea întotdeauna aceeaşi funcţie.
Calculul poate fi făcut direct din consumul real al gospodăriei.
Trebuie urmărite cantitatea cumpărată într-o perioadă reprezentativă şi costul efectiv plătit.
Costul anual poate fi estimat prin raportarea acestei cheltuieli la un an, cu atenţie la variaţiile sezoniere şi la schimbările de consum.
Dacă după instalarea unui sistem de tratare gospodăria intenţionează să renunţe doar parţial la apa îmbuteliată, în calcul trebuie introdusă doar cheltuiala care poate fi realmente evitată.
Nu. Instalarea unui sistem de tratare nu înseamnă automat că utilizatorul va renunţa complet la apa îmbuteliată.
În plus, tehnologia instalată trebuie să fie adecvată caracteristicilor apei şi scopului pentru care apa tratată va fi utilizată.
Economia trebuie calculată pe baza schimbării reale a comportamentului de consum, nu pe presupunerea că întreaga cheltuială anterioară dispare.
Nu este justificat să introducem automat consultaţii, medicamente sau alte cheltuieli medicale în calculul amortizării unui sistem de filtrare.
Nu putem presupune că simptome digestive, dermatologice, respiratorii sau alte probleme de sănătate au fost provocate de faptul că apa nu a trecut printr-un filtru instalat în locuinţă.
Dacă există o suspiciune privind siguranţa apei, aceasta trebuie evaluată prin informaţiile disponibile despre sursă, analize relevante şi, când situaţia o impune, prin recomandările autorităţilor sau specialiştilor competenţi.
Un sistem de tratare a apei nu trebuie justificat economic prin atribuirea unor costuri medicale ipotetice.
Pentru o evaluare practică, poate fi aleasă o perioadă suficient de reprezentativă pentru gospodăria respectivă.
Se însumează numai costurile care pot fi asociate în mod rezonabil problemei identificate:
Rezultatul reprezintă o estimare a costului actual al problemei, nu o economie garantată după instalarea unui sistem.
Într-o a doua etapă se calculează costul sistemului analizat.
O formulă simplificată poate fi exprimată astfel:
Cost total al tratării = achiziţie + instalare + consumabile + mentenanţă + resurse necesare funcţionării + service şi alte costuri previzibile în perioada analizată.
Pentru o comparaţie corectă, costurile trebuie evaluate pentru aceeaşi perioadă.
Dacă se compară două tehnologii, ambele trebuie analizate folosind aceleaşi principii şi aceeaşi perioadă de referinţă.
Economia netă nu este egală cu totalul costurilor pe care apa le produce în prezent.
Trebuie estimată doar partea din aceste costuri pe care soluţia analizată o poate reduce în mod realist, iar din valoarea respectivă se scad costurile de exploatare ale sistemului.
Conceptual, calculul poate fi exprimat astfel:
Economie netă estimată = costuri care pot fi evitate prin tratare − costurile de exploatare ale sistemului.
Investiţia iniţială se analizează separat atunci când se doreşte calcularea perioadei de recuperare.
Dacă există o economie netă anuală estimată pe baza unor date reale, perioada simplă de recuperare a investiţiei poate fi aproximată prin raportarea investiţiei iniţiale la economia netă anuală.
Perioadă simplă de recuperare = investiţia iniţială / economia netă anuală estimată.
De exemplu, dacă o gospodărie îşi determină propriile costuri şi constată că o anumită soluţie poate reduce o parte dintre ele, valorile respective pot fi introduse în formulă. Nu este necesar să presupunem dinainte că recuperarea va dura 6 luni, un an sau orice alt interval.
Dacă economia anuală nu poate fi estimată credibil, nici perioada de amortizare nu trebuie prezentată ca fiind cunoscută.
Perioada de recuperare arată cât timp ar fi necesar pentru ca economiile estimate să compenseze investiţia iniţială, în condiţiile ipotezelor utilizate.
Durata de exploatare a echipamentului este o caracteristică diferită şi depinde de produs, condiţiile de utilizare şi mentenanţă.
În plus, după recuperarea investiţiei nu înseamnă că sistemul funcţionează „gratuit”. Consumabilele, mentenanţa şi celelalte costuri de exploatare continuă să existe.
O perioadă mai lungă de recuperare nu înseamnă automat că investiţia este inutilă.
Utilizatorul poate urmări şi alte obiective: reducerea depunerilor, protejarea anumitor echipamente, simplificarea întreţinerii sau obţinerea unor caracteristici ale apei pe care le preferă la un anumit punct de consum.
În asemenea situaţii, decizia nu este exclusiv financiară.
Este însă important ca beneficiile de confort sau preferinţă să nu fie transformate artificial în economii financiare care nu pot fi demonstrate.
Preţul iniţial nu este singurul criteriu economic.
Un sistem poate avea un preţ de achiziţie mai mare, dar costuri diferite pentru consumabile, mentenanţă sau exploatare. Invers, un echipament ieftin poate necesita consumabile mai frecvente sau poate fi nepotrivit pentru debitul şi problema existentă.
Comparaţia trebuie făcută pe baza costului total şi a capacităţii fiecărei soluţii de a trata problema identificată.
Dacă tehnologia aleasă nu acţionează asupra problemei reale, utilizatorul suportă atât costul sistemului, cât şi costurile iniţiale ale problemei care continuă să existe.
Un exemplu simplu este utilizarea unui filtru mecanic atunci când obiectivul real este reducerea durităţii apei. Filtrul poate reţine particule conform specificaţiilor sale, dar nu îndeplineşte prin acest mecanism rolul unui dedurizator.
De aceea, alegerea tehnologiei precedă calculul rentabilităţii.
Pentru fiecare soluţie trebuie analizate aceleaşi categorii de informaţii:
Un sistem nu trebuie declarat mai rentabil doar pentru că are un preţ iniţial mai mic.
Pentru o decizie bazată pe costuri reale, este util să fie cunoscute:
Cu aceste informaţii se poate solicita şi compara o soluţie dimensionată pentru situaţia concretă, în locul unui sistem ales doar după preţ sau după o promisiune generală de economie.
Nu există o valoare universală de tipul „o familie economiseşte câteva mii de lei pe an”. Există însă o metodă de calcul care poate fi aplicată fiecărei locuinţe.
Mai întâi identifici problema apei. Apoi calculezi costurile reale asociate acesteia. Stabileşti ce parte dintre aceste costuri poate reduce tehnologia analizată şi compari rezultatul cu costul total de achiziţie şi exploatare al sistemului.
Această abordare poate arăta că într-o anumită locuinţă investiţia este justificată economic, că într-o alta este justificată în principal prin confort şi protecţia echipamentelor sau că problema existentă nu necesită sistemul de tratare analizat.
În partea următoare analizăm cum alegi efectiv soluţia potrivită: când are sens filtrarea mecanică, când este relevantă dedurizarea, ce rol poate avea carbonul activ, când poate fi luată în calcul osmoza inversă, unde se instalează sistemul şi care sunt cele mai frecvente greşeli de evitat.
Alegerea unui sistem de tratare a apei trebuie să înceapă de la problema care trebuie rezolvată, nu de la denumirea comercială a unui produs sau de la ideea că orice locuinţă are nevoie de acelaşi tip de filtru.
O soluţie corectă trebuie să răspundă la trei întrebări: ce caracteristică a apei trebuie modificată, ce tehnologie poate realiza acest lucru şi ce capacitate este necesară pentru consumul şi instalaţia respectivă.
Înainte de achiziţie trebuie analizate sursa şi caracteristicile apei, debitul necesar, punctele de consum, echipamentele care trebuie protejate şi costurile de exploatare ale sistemului.
Filtrarea mecanică este relevantă atunci când problema este reprezentată de particule pe care elementul filtrant le poate reţine.
În funcţie de instalaţie, acestea pot proveni din sursa de apă, conducte sau alte componente ale sistemului.
La alegerea filtrului trebuie luate în calcul:
Un filtru mecanic nu trebuie ales cât mai fin doar pentru că o valoare mai mică pare să ofere o filtrare mai bună. Un element prea restrictiv pentru aplicaţie poate afecta debitul şi presiunea disponibilă.
Nu prin mecanismul obişnuit de reţinere a particulelor.
Ionii de calciu şi magneziu care contribuie la duritatea apei sunt dizolvaţi şi nu sunt eliminaţi ca nişte particule solide de un filtru mecanic convenţional.
Dacă obiectivul este reducerea durităţii, trebuie analizată o tehnologie destinată acestui scop.
Dedurizarea poate fi luată în calcul atunci când duritatea apei este suficient de importantă pentru obiectivul urmărit, iar reducerea acesteia este compatibilă cu instalaţia şi echipamentele alimentate.
Un dedurizator prin schimb ionic trebuie dimensionat în funcţie de caracteristicile apei şi de consum, nu doar după numărul de persoane din locuinţă.
Pot fi relevante:
Un dedurizator supradimensionat sau subdimensionat nu devine automat o alegere bună doar pentru că poate fi conectat la instalaţie.
Nu trebuie urmărită automat obţinerea celei mai mici valori posibile a durităţii.
Ținta de tratare trebuie stabilită în funcţie de utilizarea apei, caracteristicile instalaţiei şi cerinţele echipamentelor.
Setarea şi exploatarea unui sistem de dedurizare trebuie realizate conform documentaţiei acestuia şi condiţiilor concrete ale instalaţiei.
Carbonul activ poate fi utilizat atunci când se urmăreşte reducerea unor substanţe pentru care mediul filtrant respectiv este adecvat.
În anumite sisteme este folosit şi pentru îmbunătăţirea unor caracteristici de gust şi miros ale apei.
Nu trebuie însă presupus că orice cartuş cu carbon activ elimină orice contaminant. Performanţa depinde de materialul filtrant, cantitatea acestuia, debit, timpul de contact, caracteristicile apei şi capacitatea sistemului.
Atunci când reducerea unui anumit compus este importantă, trebuie verificată performanţa declarată pentru sistemul concret.
Osmoza inversă poate fi relevantă atunci când se doreşte reducerea unor substanţe dizolvate şi sistemul este adecvat parametrilor identificaţi şi utilizării prevăzute.
Pentru o locuinţă, astfel de sisteme sunt frecvent analizate pentru tratarea apei la un anumit punct de consum, dar configuraţia corectă depinde de obiectiv şi de caracteristicile apei.
Înainte de alegere trebuie analizate performanţa membranei şi a întregului sistem, presiunea necesară, capacitatea de producţie, pretratarea, consumabilele, mentenanţa şi cantitatea de apă evacuată în proces.
Osmoza inversă nu trebuie recomandată automat oricărei locuinţe şi nici prezentată ca fiind în mod universal superioară celorlalte tehnologii.
Da. Apa poate prezenta simultan mai multe caracteristici care necesită abordări diferite.
De exemplu, existenţa particulelor şi a unei durităţi ridicate reprezintă două probleme distincte. Tratarea uneia nu înseamnă automat rezolvarea celeilalte.
În funcţie de analiza apei şi de obiectiv, un sistem poate include mai multe etape, fiecare având un rol precis.
Ordinea şi compatibilitatea etapelor trebuie stabilite în funcţie de tehnologiile utilizate şi de cerinţele producătorilor.
Un sistem instalat pe alimentarea principală poate trata apa înainte ca aceasta să fie distribuită către mai multe puncte de consum.
O asemenea configuraţie poate fi relevantă atunci când obiectivul este protejarea instalaţiei şi a mai multor echipamente sau modificarea unui parametru al apei pentru o parte importantă a consumului locuinţei.
Sistemul trebuie dimensionat pentru debitul necesar şi trebuie analizată pierderea de presiune produsă de etapele de tratare.
Tratarea la punctul de consum poate fi potrivită atunci când obiectivul priveşte doar apa utilizată într-un anumit loc.
De exemplu, dacă se doreşte modificarea anumitor caracteristici ale apei utilizate pentru băut şi prepararea alimentelor, poate fi analizată o soluţie dedicată acelui punct, dacă tehnologia corespunde problemei identificate.
Avantajul acestei abordări este că nu trebuie tratat neapărat întregul volum de apă al locuinţei pentru un obiectiv care priveşte doar o parte din consum.
Nu există un răspuns universal, deoarece cele două configuraţii pot avea funcţii diferite.
Dacă problema afectează instalaţia şi echipamentele din întreaga locuinţă, tratarea exclusiv la chiuveta bucătăriei nu rezolvă problema din restul instalaţiei.
Dacă obiectivul priveşte numai apa de la un anumit punct de consum, tratarea întregului debit al locuinţei poate să nu fie necesară.
În anumite situaţii, cele două abordări pot fi utilizate împreună, cu tehnologii diferite şi obiective distincte.
Capacitatea nu trebuie aleasă exclusiv după numărul de persoane din locuinţă.
Numărul utilizatorilor este o informaţie utilă, dar trebuie corelat cu consumul real, debitul simultan, caracteristicile apei şi tehnologia utilizată.
Pentru un sistem montat pe alimentarea principală, debitul disponibil este important deoarece mai mulţi consumatori pot funcţiona simultan.
Pentru alte tehnologii poate conta şi volumul total de apă care poate fi tratat înaintea regenerării, înlocuirii consumabilului sau efectuării unei alte operaţiuni de mentenanţă.
Un sistem care poate trata apa din punct de vedere calitativ, dar nu poate asigura debitul cerut de instalaţie, poate afecta confortul utilizatorilor.
Debitului nominal trebuie să îi fie asociate condiţiile în care acesta este declarat, inclusiv pierderea de presiune şi starea elementului filtrant, acolo unde aceste informaţii sunt relevante.
Din acest motiv, nu trebuie comparate două sisteme doar după dimensiunea racordurilor.
Nu există un interval universal valabil pentru toate cartuşele.
Necesitatea înlocuirii poate depinde de:
Un cartuş nu trebuie utilizat peste condiţiile pentru care a fost proiectat doar pentru a reduce costurile de exploatare.
Performanţa unui sistem de tratare depinde şi de exploatarea corectă.
Consumabilele epuizate, filtrele încărcate sau componentele întreţinute necorespunzător pot reduce performanţa şi pot modifica funcţionarea sistemului.
În funcţie de tehnologie, mentenanţa poate include înlocuirea consumabilelor, curăţări, regenerări, verificări şi alte operaţiuni prevăzute de producător.
Costul şi complexitatea acestor operaţiuni trebuie cunoscute înainte de achiziţie.
Nu. Un sistem ieftin care nu tratează problema identificată poate reprezenta o cheltuială fără beneficiul urmărit.
În acelaşi timp, un sistem mai complex şi mai scump nu este automat mai bun dacă include tehnologii care nu sunt necesare pentru apa respectivă.
Comparaţia trebuie făcută între soluţii care pot îndeplini acelaşi obiectiv şi trebuie să includă atât costul iniţial, cât şi costurile de exploatare.
Absenţa depunerilor sau sedimentelor vizibile nu este suficientă pentru a caracteriza complet apa, dar nici nu justifică instalarea preventivă a unui sistem complex fără un obiectiv definit.
Dacă apa provine din reţeaua publică, pot fi consultate informaţiile disponibile privind calitatea acesteia. Dacă există o sursă proprie sau motive concrete de îngrijorare, pot fi necesare analize adecvate.
Investiţia trebuie raportată la caracteristicile reale ale apei şi la ceea ce utilizatorul doreşte să obţină.
Doar pentru anumite obiective şi numai pentru apa efectiv înlocuită prin consumul din recipiente.
Apa îmbuteliată utilizată pentru băut nu modifică apa care circulă prin instalaţia locuinţei. Prin urmare, nu reduce duritatea şi nu reţine particulele din apa care ajunge la boiler, maşina de spălat, baterii sau alte echipamente conectate la reţea.
Pe de altă parte, un sistem instalat pentru protejarea instalaţiei nu înseamnă automat că apa rezultată îndeplineşte orice obiectiv pe care utilizatorul îl are pentru apa de băut.
Comparaţia trebuie făcută în funcţie de scop, nu doar după cost.
Nu trebuie făcută o asemenea afirmaţie generală.
Siguranţa apei depinde de calitatea iniţială, contaminanţii relevanţi, performanţa sistemului pentru aceştia, instalarea şi întreţinerea corectă şi cerinţele aplicabile apei destinate consumului.
Un filtru mecanic care reţine sedimente, de exemplu, nu trebuie considerat automat un sistem care rezolvă orice problemă chimică sau microbiologică.
Dacă există suspiciuni privind siguranţa apei, acestea trebuie evaluate prin informaţii şi analize adecvate.
Nu orice filtru este proiectat pentru controlul contaminării microbiologice.
Capacitatea unui sistem de a reduce sau controla anumiţi microorganisme trebuie verificată pentru tehnologia şi echipamentul concret, în condiţiile pentru care performanţa este declarată.
Dacă analiza indică o problemă microbiologică, soluţia trebuie aleasă special pentru aceasta şi pentru caracteristicile sursei, nu prin presupunerea că orice sistem denumit comercial „filtru de apă” este suficient.
Depinde de contaminant şi de tehnologia utilizată.
Nu există un cartuş universal care să elimine în orice condiţii toate metalele, pesticidele, sărurile şi celelalte substanţe care pot fi investigate într-o apă.
Dacă un anumit contaminant este identificat, trebuie aleasă o tehnologie cu performanţă adecvată pentru acel parametru şi pentru concentraţiile şi condiţiile existente.
Înainte de cumpărare trebuie analizate specificaţiile tehnice şi performanţele declarate pentru problema identificată.
Nu sunt suficiente formulări comerciale generale precum „purifică apa”, „elimină impurităţile” sau „protejează sănătatea”.
Trebuie clarificat ce parametru tratează sistemul, în ce condiţii, cu ce capacitate şi ce mentenanţă este necesară pentru menţinerea performanţei.
Un checklist practic poate include:
O decizie corectă nu începe cu alegerea între „filtru ieftin” şi „filtru scump”. Începe cu identificarea problemei.
Dacă există particule, se analizează filtrarea adecvată. Dacă problema este duritatea, se analizează o tehnologie destinată reducerii acesteia. Dacă există un contaminant specific, soluţia trebuie să aibă performanţă relevantă pentru acel contaminant. Dacă sunt urmărite mai multe obiective, poate fi necesară o combinaţie de tehnologii.
După stabilirea soluţiei tehnice se compară costurile de achiziţie, instalare, consumabile, mentenanţă şi exploatare cu beneficiile pe care sistemul le poate produce în situaţia concretă.
Apa poate genera costuri care nu apar separat pe factura lunară, dar nu este corect să atribuim automat orice reparaţie, consum energetic sau problemă a unui echipament faptului că apa nu este filtrată.
Duritatea, sedimentele şi ceilalţi parametri ai apei trebuie analizaţi separat. Un filtru mecanic, un sistem cu carbon activ, un dedurizator şi un sistem cu osmoză inversă au principii şi obiective diferite şi nu sunt soluţii interschimbabile.
Din punct de vedere economic, nu există o economie anuală sau o perioadă de amortizare valabilă pentru orice familie. Rentabilitatea trebuie calculată pornind de la problema reală, costurile pe care aceasta le produce şi costul total de proprietate al sistemului de tratare.
Cea mai eficientă soluţie nu este cea care tratează cât mai mult apa, ci cea care tratează corect problema identificată, la debitul necesar şi cu un cost total justificat pentru utilizarea respectivă.
