0
Duritatea apei descrie în principal conţinutul de ioni de calciu şi magneziu dizolvaţi în apă. În funcţie de concentraţia acestora, apa poate avea o duritate mai redusă sau mai ridicată.
Calciul şi magneziul ajung în apă în mod natural, prin contactul acesteia cu rocile şi solul. Din acest motiv, duritatea poate varia semnificativ în funcţie de sursa de alimentare şi de caracteristicile geologice ale zonei.
O apă cu duritate ridicată nu trebuie considerată automat nepotabilă. Duritatea şi potabilitatea sunt aspecte diferite. Pentru evaluarea calităţii apei destinate consumului trebuie analizaţi parametrii relevanţi conform cerinţelor aplicabile.
Apa cu duritate ridicată conţine concentraţii mai mari de calciu şi magneziu dizolvat. În anumite condiţii, aceşti compuşi pot contribui la formarea depunerilor minerale observate pe suprafeţe sau în componentele instalaţiilor.
Cel mai uşor de remarcat efect este apariţia depunerilor albicioase pe robinete, baterii, paravane de duş, obiecte sanitare sau alte suprafeţe care intră frecvent în contact cu apa.
Depunerile pot apărea şi în anumite echipamente care încălzesc apa. Temperatura, compoziţia apei şi condiţiile de funcţionare influenţează formarea şi acumularea acestora.
De aceea, simplul fapt că apa conţine calciu şi magneziu nu permite estimarea directă a cantităţii de depuneri care se va forma într-un anumit echipament.
Apa cu duritate redusă conţine cantităţi mai mici de ioni de calciu şi magneziu responsabili de duritate.
Aceasta poate avea în mod natural o duritate redusă sau poate rezulta în urma unui proces de tratare. Cele două situaţii nu trebuie confundate.
Apa cu duritate redusă descrie o caracteristică măsurabilă a apei, în timp ce apa dedurizată este apa care a trecut printr-un proces destinat reducerii durităţii.
Această diferenţă este importantă atunci când alegi o soluţie de tratare, deoarece proprietăţile apei nu depind exclusiv de duritate.
Nu în mod obligatoriu.
O apă poate avea în mod natural o duritate redusă fără să fi trecut printr-o staţie de dedurizare. În schimb, apa dedurizată este rezultatul unui proces tehnologic utilizat pentru reducerea ionilor responsabili de duritate.
Una dintre tehnologiile utilizate în acest scop este schimbul ionic. Într-o configuraţie uzuală de dedurizare, răşina schimbătoare de ioni reţine ionii de calciu şi magneziu şi îi înlocuieşte cu alţi ioni, conform principiului de funcţionare al sistemului.
Prin urmare, dedurizarea nu trebuie descrisă simplu drept „filtrarea calcarului”. Este un proces de tratare cu un mecanism specific.
Nu. Duritatea şi TDS descriu caracteristici diferite ale apei.
Duritatea este asociată în principal cu ionii de calciu şi magneziu. TDS, adică totalul solidelor dizolvate, se referă la o categorie mai largă de substanţe dizolvate prezente în apă.
Din acest motiv, o măsurare TDS nu trebuie utilizată singură pentru a determina exact duritatea apei.
Pentru alegerea şi dimensionarea unei staţii de dedurizare este necesară cunoaşterea durităţii apei, nu doar a unei valori TDS.
Nu în sensul în care termenul „impurităţi” este folosit de obicei pentru sedimente sau contaminanţi.
Calciul şi magneziul responsabili de duritate sunt dizolvaţi în apă. Din acest motiv, un filtru mecanic destinat particulelor nu reduce în mod normal duritatea doar prin reţinerea sedimentelor.
Această diferenţă explică de ce filtrarea mecanică şi dedurizarea îndeplinesc funcţii diferite într-o instalaţie de tratare a apei.
O apă poate avea puţine particule în suspensie şi totuşi să aibă o duritate ridicată. Invers, o apă cu duritate redusă poate avea alte probleme care necesită tratare.
Termenul „calcar” este folosit în mod curent pentru depunerile minerale care se formează pe suprafeţe şi în anumite componente aflate în contact cu apa.
Formarea depunerilor este influenţată de chimia apei şi de condiţiile în care aceasta este utilizată. Temperatura poate avea un rol important, motiv pentru care depunerile sunt frecvent observate în echipamentele care încălzesc apa.
Nu există însă o temperatură universală de la care orice apă începe brusc să formeze calcar. Comportamentul depinde de compoziţia apei şi de condiţiile concrete ale instalaţiei.
Depunerile asociate apei dure pot deveni vizibile sau se pot acumula în diferite puncte ale instalaţiei.
În funcţie de caracteristicile apei şi ale echipamentelor, acestea pot apărea pe:
Prezenţa depunerilor vizibile reprezintă un indiciu util că duritatea merită verificată, dar nu înlocuieşte măsurarea acesteia.
În anumite condiţii, depunerile minerale se pot forma pe componentele care intră în contact cu apa încălzită.
Dacă depunerile se acumulează pe suprafeţe implicate în transferul termic, acestea pot modifica modul în care căldura este transferată către apă şi pot influenţa funcţionarea echipamentului.
Efectul concret depinde de tipul aparatului, construcţia acestuia, temperatura de funcţionare, compoziţia apei şi cantitatea de depuneri formată.
Din acest motiv, nu este corect să atribuim apei dure o valoare universală de creştere a consumului de energie sau o anumită reducere a duratei de viaţă a echipamentului.
Duritatea apei poate influenţa procesul de spălare şi poate contribui la formarea depunerilor în componentele care intră în contact cu apa.
Detergenţii şi echipamentele pot avea recomandări specifice în funcţie de duritatea apei. De aceea, dozarea detergentului şi setările aparatului trebuie adaptate conform instrucţiunilor producătorului şi caracteristicilor apei utilizate.
Nu orice defecţiune a unei maşini de spălat trebuie atribuită însă apei dure. Probleme similare pot avea cauze mecanice, electrice, hidraulice sau de întreţinere.
Ionii de calciu şi magneziu pot interacţiona cu anumite componente ale săpunului, ceea ce poate modifica formarea spumei şi poate favoriza apariţia unor reziduuri.
Acesta este unul dintre motivele pentru care comportamentul săpunului poate fi diferit în apă cu duritate ridicată faţă de apă cu duritate redusă.
În practică, efectul perceput depinde şi de produsul utilizat, dozaj, temperatură şi ceilalţi parametri ai apei.
Unele persoane pot observa diferenţe de senzaţie la spălare atunci când folosesc apă cu niveluri diferite de duritate. Interacţiunea dintre apă, săpun, şampon şi piele poate influenţa senzaţia resimţită după spălare.
Totuşi, uscăciunea, iritaţia pielii sau problemele scalpului nu trebuie diagnosticate automat ca fiind provocate de apa dură. Aceste simptome pot avea numeroase alte cauze.
Duritatea apei poate fi investigată dacă există şi alte indicii, precum depuneri minerale frecvente, dar simptomele pielii sau părului nu reprezintă singure o metodă de determinare a durităţii.
Nu există o regulă potrivit căreia cu cât duritatea este mai mică, cu atât apa este automat mai bună pentru orice utilizare.
Duritatea reprezintă doar unul dintre parametrii apei. Comportamentul acesteia într-o instalaţie depinde şi de alţi factori chimici şi fizici, precum pH-ul, alcalinitatea, temperatura şi materialele cu care intră în contact.
Din acest motiv, nici potenţialul de coroziune al unei ape nu trebuie stabilit exclusiv după duritate.
Obiectivul tratării apei nu este obţinerea celei mai mici durităţi posibile cu orice preţ, ci obţinerea unor caracteristici adecvate utilizării, instalaţiei şi echipamentelor alimentate.
Depunerile albicioase pe robinete, duşuri sau suprafeţe reprezintă un indiciu că merită verificată duritatea apei, dar observaţia vizuală nu oferă valoarea acesteia.
În plus, aspectul, gustul, mirosul sau alte probleme ale apei pot avea cauze care nu au legătură cu duritatea.
Înainte de alegerea unei staţii de dedurizare sau a altei tehnologii de tratare trebuie stabilit ce problemă există efectiv.
În partea următoare analizăm cum se măsoară duritatea apei, ce înseamnă valorile exprimate în mg/L CaCO₃, cum interpretezi rezultatele şi ce trebuie verificat diferit în cazul apei din reţeaua publică faţă de apa provenită din puţ sau foraj.
Duritatea apei trebuie determinată prin măsurare, nu estimată doar după cantitatea de depuneri observată pe robinete sau în echipamente.
Rezultatul poate fi exprimat în mai multe unităţi, în funcţie de metoda de analiză, documentaţia furnizorului de apă sau echipamentul utilizat pentru testare.
Una dintre exprimările frecvent utilizate este mg/L CaCO₃, adică miligrame pe litru exprimate ca echivalent de carbonat de calciu. Această exprimare permite cuantificarea durităţii într-o formă standardizată, chiar dacă ionii responsabili sunt în principal calciul şi magneziul dizolvaţi în apă.
Valoarea exprimată în mg/L CaCO₃ nu înseamnă că întreaga cantitate indicată reprezintă carbonat de calciu aflat efectiv în apă.
Este o modalitate convenţională de exprimare a durităţii prin echivalent de carbonat de calciu, utilizată pentru compararea şi interpretarea rezultatelor.
Cu cât valoarea durităţii totale exprimată astfel este mai mare, cu atât concentraţia echivalentă a ionilor care contribuie la duritate este mai ridicată.
Această valoare este mult mai relevantă pentru dimensionarea unui dedurizator decât simpla observaţie că „apa face mult calcar”.
În documentaţii, analize şi fişe tehnice poţi întâlni duritatea exprimată şi în alte unităţi sau scări.
Printre acestea se pot afla:
Din acest motiv, două valori numerice nu trebuie comparate direct înainte de a verifica unitatea în care sunt exprimate.
Atunci când dimensionezi o staţie de dedurizare, este important ca valoarea introdusă în calcul sau în configurarea echipamentului să fie exprimată în unitatea solicitată de producător.
Există diferite scări de clasificare a durităţii, iar limitele dintre categorii pot varia în funcţie de sursa de referinţă şi de scopul clasificării.
De aceea, nu este recomandat să tratăm o singură împărţire în „apă cu duritate redusă”, „moderat dură”, „dură” şi „foarte dură” drept un prag universal aplicabil tuturor situaţiilor.
Pentru alegerea unei soluţii de tratare este mai utilă valoarea măsurată a durităţii decât simpla încadrare într-o categorie.
De exemplu, dimensionarea unei staţii de dedurizare trebuie făcută folosind datele efective ale apei şi cerinţele instalaţiei, nu doar eticheta „apă dură”.
Dacă locuinţa este alimentată din reţeaua publică, un prim pas este verificarea informaţiilor publicate sau furnizate de operatorul de apă pentru zona respectivă.
Aceste date pot oferi informaţii utile despre caracteristicile apei distribuite în reţea.
Trebuie însă ţinut cont că valorile pot varia în funcţie de sursa de alimentare, zona reţelei şi condiţiile sistemului de distribuţie.
Dacă valoarea exactă este necesară pentru dimensionarea unui echipament sau există motive pentru investigarea apei dintr-o anumită locuinţă, analiza unei probe relevante poate oferi informaţii mai specifice.
Da. În cazul unei surse proprii, duritatea nu trebuie analizată izolat dacă scopul este proiectarea unui sistem de tratare a apei.
Apa din puţ sau foraj poate avea şi alte caracteristici relevante, iar acestea pot influenţa tehnologia şi ordinea etapelor de tratare.
În funcţie de sursă şi de utilizarea apei, analiza poate necesita evaluarea unor parametri suplimentari, precum:
Lista concretă de parametri trebuie stabilită în funcţie de sursa apei şi de scopul analizei.
O staţie de dedurizare rezolvă o problemă specifică – duritatea – şi nu trebuie tratată ca un sistem universal de purificare a apei din foraj.
Dacă apa conţine fier, mangan sau alţi constituenţi în concentraţii relevante, aceştia pot influenţa schema de tratare şi funcţionarea anumitor echipamente.
Într-o astfel de situaţie, simpla alegere a unui dedurizator după duritate şi consumul de apă poate fi insuficientă.
Poate fi necesară o etapă de tratare adaptată compoziţiei apei înainte sau în cadrul sistemului principal, în funcţie de rezultatele analizei şi de tehnologia utilizată.
Ordinea echipamentelor nu trebuie stabilită printr-o schemă universală. Ea trebuie adaptată problemei reale identificate în apă.
Există teste destinate verificării durităţii apei care pot fi utilizate şi fără o analiză completă de laborator.
În funcţie de produs, acestea pot utiliza benzi de testare, reactivi sau alte metode pentru estimarea ori determinarea durităţii.
Precizia, rezoluţia şi modul de interpretare diferă între produse. Instrucţiunile testului trebuie respectate pentru recoltarea probei şi citirea rezultatului.
Un asemenea test poate fi util pentru o verificare orientativă sau pentru monitorizarea unui sistem, dar nu trebuie considerat automat echivalent cu o analiză de laborator atunci când sunt necesare informaţii mai complete despre calitatea apei.
Nu direct.
Un aparat TDS utilizat în mod obişnuit estimează concentraţia totală a substanţelor dizolvate pornind de la proprietăţi precum conductivitatea electrică a apei.
Rezultatul nu identifică separat cât din această valoare provine din calciu şi magneziu.
Două probe de apă pot avea valori TDS similare şi durităţi diferite dacă substanţele dizolvate din ele au compoziţii diferite.
Un TDS-metru nu înlocuieşte testul de duritate atunci când vrei să dimensionezi sau să verifici o staţie de dedurizare.
Depunerile vizibile reprezintă un indiciu, nu o măsurătoare.
O cantitate mare de urme albicioase poate sugera că merită investigată duritatea, dar nu permite stabilirea unei valori în mg/L CaCO₃ sau într-o altă unitate.
Cantitatea de depuneri observată este influenţată şi de frecvenţa utilizării, temperatură, evaporare, curăţarea suprafeţelor şi compoziţia apei.
Prin urmare, nu poţi dimensiona corect un dedurizator doar după aspectul bateriilor sau al cabinei de duş.
Nu în mod fiabil.
Gustul apei poate fi influenţat de numeroase substanţe dizolvate şi de alţi factori. Percepţia individuală diferă, de asemenea, de la o persoană la alta.
Gustul nu poate înlocui determinarea analitică a durităţii şi nu permite identificarea precisă a calciului şi magneziului din apă.
Depunerile repetate într-un fierbător sau pe alte suprafeţe încălzite pot reprezenta un motiv bun pentru a verifica duritatea apei.
Ele nu stabilesc însă singure ce echipament trebuie cumpărat şi nici capacitatea necesară.
Mai întâi trebuie determinată duritatea. Apoi trebuie stabilit obiectivul: protecţia întregii instalaţii, protecţia unui anumit echipament, reducerea depunerilor sau tratarea apei pentru o altă utilizare.
Abia după definirea problemei poate fi aleasă tehnologia potrivită.
Pentru un sistem destinat în principal reducerii durităţii, valoarea durităţii apei este una dintre informaţiile esenţiale.
În funcţie de sursa apei şi de caracteristicile acesteia, pot fi necesare şi alte informaţii pentru a verifica dacă dedurizatorul poate funcţiona în condiţiile respective sau dacă este necesară o tratare suplimentară.
Pentru apa dintr-un puţ sau foraj, o analiză mai amplă este deosebit de importantă deoarece alegerea instalaţiei doar după duritate poate ignora alte probleme ale sursei.
Pentru apa din reţeaua publică pot fi consultate mai întâi informaţiile operatorului, completate cu măsurători sau analize atunci când situaţia o cere.
Da. Caracteristicile apei nu trebuie presupuse ca fiind invariabile.
Într-o reţea publică pot exista modificări determinate de sursele utilizate şi de modul de operare al sistemului. În cazul unei surse proprii, compoziţia apei poate varia în funcţie de caracteristicile sursei şi de condiţiile locale.
Dacă un echipament de tratare este dimensionat sau configurat pe baza unei valori vechi, iar comportamentul instalaţiei se modifică semnificativ, poate fi utilă verificarea din nou a parametrilor relevanţi.
Pentru dimensionare trebuie utilizată o valoare relevantă pentru apa care intră efectiv în echipament, exprimată în unitatea necesară calculului sau solicitată de producător.
Duritatea este însă doar unul dintre parametri.
Dimensionarea unui dedurizator trebuie să ţină cont şi de consumul de apă, capacitatea de schimb a sistemului, regimul de regenerare şi debitul pe care instalaţia trebuie să îl poată asigura.
Din acest motiv, regula simplă „suntem patru persoane, deci avem nevoie de un dedurizator de o anumită capacitate” nu este suficientă.
Nu singură.
Duritatea poate confirma necesitatea analizării unei soluţii pentru reducerea depunerilor sau pentru dedurizare, dar alegerea tehnologiei depinde de obiectivul urmărit.
Un dedurizator cu schimb ionic, un sistem de condiţionare anticalcar, un filtru mecanic, ultrafiltrarea şi osmoza inversă nu realizează acelaşi proces şi nu trebuie prezentate ca soluţii echivalente.
De exemplu, un filtru mecanic poate reţine anumite particule, dar nu elimină în mod obişnuit ionii dizolvaţi de calciu şi magneziu. În mod similar, ultrafiltrarea nu trebuie confundată cu dedurizarea.
Primul pas este să identifici problema prin date, nu doar prin simptome.
Dacă observi depuneri, verifică duritatea apei. Dacă sursa este un puţ sau un foraj, stabileşte dacă trebuie analizaţi şi alţi parametri relevanţi. Dacă apa provine din reţeaua publică, verifică informaţiile disponibile pentru apa furnizată şi completează-le cu măsurători atunci când este necesar.
Apoi defineşte ce vrei să obţii: reducerea durităţii în întreaga locuinţă, protejarea anumitor echipamente, controlul depunerilor sau tratarea apei la un anumit punct de consum.
În partea următoare analizăm diferenţele dintre staţia de dedurizare, sistemele cu polifosfaţi, dispozitivele anticalcar, ultrafiltrare şi osmoza inversă, astfel încât fiecare tehnologie să fie asociată cu problema pe care o poate trata în mod real.
Nu toate echipamentele promovate pentru „calcar” tratează apa în acelaşi mod. Unele tehnologii reduc efectiv duritatea, altele urmăresc limitarea formării depunerilor, iar altele sunt destinate filtrării unor contaminanţi sau reducerii unei game mai largi de substanţe dizolvate.
De aceea, înainte de alegerea unui echipament trebuie stabilit obiectivul: vrei să reduci duritatea în întreaga locuinţă, să protejezi un anumit echipament, să limitezi depunerile sau să tratezi apa la punctul de consum?
Dedurizarea, filtrarea şi condiţionarea anticalcar nu sunt acelaşi proces.
Una dintre tehnologiile utilizate pentru reducerea durităţii apei este schimbul ionic.
Într-un dedurizator configurat pentru acest scop, apa traversează un pat de răşină schimbătoare de ioni. Într-o configuraţie uzuală, ionii de calciu şi magneziu responsabili de duritate sunt reţinuţi prin schimb ionic, iar în apă sunt eliberaţi alţi ioni conform tehnologiei utilizate.
Pe măsură ce răşina îşi consumă capacitatea disponibilă de schimb, aceasta trebuie regenerată. În cazul dedurizatoarelor uzuale care utilizează răşină cationică în ciclul sodiu, regenerarea se realizează cu o soluţie de saramură preparată de echipament din sarea destinată acestui proces.
După regenerare, răşina poate continua un nou ciclu de dedurizare.
Formularea „filtrează calcarul” poate crea o imagine greşită asupra procesului.
Ionii de calciu şi magneziu responsabili de duritate sunt dizolvaţi în apă şi nu se comportă ca particulele solide care pot fi reţinute de un simplu filtru mecanic.
Dedurizatorul cu schimb ionic acţionează asupra ionilor responsabili de duritate înainte ca aceştia să contribuie la formarea depunerilor în condiţiile favorabile acestui proces.
Acesta este motivul pentru care un filtru de sedimente şi o staţie de dedurizare nu sunt echipamente echivalente.
O staţie de dedurizare trebuie analizată în primul rând prin funcţia pentru care este proiectată: reducerea durităţii apei prin tratarea ionilor responsabili de aceasta.
Nu trebuie presupus că un dedurizator elimină automat toate substanţele nedorite din apă.
În funcţie de problema existentă, apa poate necesita tehnologii diferite pentru sedimente, fier, mangan, anumiţi compuşi chimici, gust, miros sau probleme microbiologice.
De aceea, mai ales pentru apa provenită dintr-un puţ sau foraj, alegerea unui dedurizator nu trebuie făcută înainte de a înţelege compoziţia relevantă a apei.
Performanţa trebuie evaluată pentru echipamentul concret, configuraţia instalaţiei şi condiţiile de funcţionare.
Un sistem poate fi proiectat pentru obţinerea unei anumite durităţi la ieşire, iar în unele instalaţii poate exista şi posibilitatea amestecării controlate a apei tratate cu apă netratată, dacă soluţia tehnică este proiectată în acest mod.
Nu trebuie însă afirmat că toate dedurizatoarele lasă intenţionat în apă o anumită cantitate de calciu şi magneziu. Acest lucru depinde de configuraţia sistemului.
Valoarea dorită la ieşire trebuie stabilită în raport cu utilizarea apei, instalaţia şi cerinţele echipamentelor alimentate.
Sarea utilizată de un dedurizator nu trebuie înţeleasă ca un material care „absoarbe calcarul” în timpul consumului normal de apă.
În sistemele care funcţionează în ciclul sodiu, sarea este utilizată pentru prepararea saramurii necesare regenerării răşinii schimbătoare de ioni.
Consumul de sare depinde de mai mulţi factori, inclusiv duritatea apei, cantitatea de apă tratată, capacitatea şi configurarea sistemului şi modul în care sunt realizate regenerările.
Din acest motiv, nu există o regulă universală potrivit căreia un sac de sare trebuie să ajungă un anumit număr de săptămâni sau luni într-o gospodărie.
Regenerarea este procesul prin care capacitatea de schimb ionic a răşinii este refăcută pentru continuarea funcţionării sistemului.
Modul de iniţiere şi desfăşurare a regenerării diferă în funcţie de echipament şi de sistemul de control.
Un dedurizator modern poate utiliza diferite strategii de comandă a regenerării, iar parametrii trebuie configuraţi conform caracteristicilor apei şi instrucţiunilor producătorului.
O regenerare prea frecventă sau o configurare nepotrivită nu trebuie considerate normale doar pentru că echipamentul continuă să furnizeze apă tratată. Dimensionarea şi setările influenţează consumurile de exploatare şi funcţionarea sistemului.
Sistemele cu polifosfaţi trebuie diferenţiate clar de dedurizatoarele cu schimb ionic.
În aplicaţiile pentru care sunt proiectate, polifosfaţii pot fi utilizaţi pentru condiţionarea apei şi pentru influenţarea proceselor care favorizează formarea sau aderarea anumitor depuneri.
Un sistem cu polifosfaţi nu trebuie prezentat ca o staţie de dedurizare. În mod obişnuit, acesta nu elimină din apă ionii de calciu şi magneziu prin mecanismul de schimb ionic specific unui dedurizator.
Prin urmare, apa tratată astfel poate continua să prezinte duritate la o măsurare specifică a acestui parametru.
Nu trebuie consideraţi automat o alternativă echivalentă.
Un dedurizator şi un sistem de dozare sau tratare cu polifosfaţi au mecanisme şi obiective diferite.
Dacă obiectivul este reducerea măsurabilă a durităţii apei în întreaga locuinţă, trebuie aleasă o tehnologie care realizează efectiv acest proces.
Dacă obiectivul este protecţia unei anumite instalaţii sau a unui anumit echipament împotriva depunerilor, poate fi analizată o soluţie destinată acelei aplicaţii, cu respectarea domeniului de utilizare şi a instrucţiunilor producătorului.
Utilizarea trebuie stabilită după produsul concret, calitatea apei şi aplicaţia pentru care acesta este autorizat sau recomandat.
Nu este corect să recomandăm generic montarea unui sistem cu polifosfaţi „la intrarea apei calde” sau în orice alt punct fără să cunoaştem produsul şi instalaţia.
Trebuie verificate debitul, temperatura admisă, modul de dozare sau consum al mediului de tratare, compatibilitatea cu utilizarea apei şi cerinţele de întreţinere.
Pentru apa destinată consumului trebuie utilizate numai soluţii şi materiale adecvate acestei utilizări, conform cerinţelor aplicabile şi documentaţiei produsului.
Pe piaţă există şi dispozitive care utilizează câmpuri magnetice, electromagnetice sau alte principii fizice şi sunt promovate pentru controlul depunerilor.
Aceste dispozitive nu trebuie confundate cu dedurizarea prin schimb ionic.
Dacă un dispozitiv nu elimină ionii de calciu şi magneziu din apă, duritatea măsurată poate rămâne în esenţă prezentă chiar dacă tehnologia urmăreşte modificarea comportamentului depunerilor.
Performanţa unor asemenea soluţii poate depinde de tehnologia concretă, caracteristicile apei, condiţiile de funcţionare şi aplicaţie. Din acest motiv, afirmaţiile comerciale trebuie evaluate prin documentaţia tehnică şi dovezile disponibile pentru produsul respectiv.
Nu trebuie numit dedurizator dacă nu realizează reducerea ionilor responsabili de duritate.
Această distincţie este importantă deoarece un utilizator poate instala un dispozitiv anticalcar, poate măsura ulterior aceeaşi duritate şi poate considera că sistemul nu funcţionează.
Dacă principiul tehnologiei urmăreşte influenţarea formării sau aderării depunerilor, criteriul de evaluare nu este identic cu cel al unui dedurizator cu schimb ionic.
„Anticalcar” şi „dedurizare” nu sunt termeni tehnici echivalenţi.
Ultrafiltrarea nu trebuie utilizată ca sinonim pentru dedurizare.
Membranele de ultrafiltrare sunt destinate separării anumitor particule, coloizi şi altor constituenţi în funcţie de caracteristicile sistemului, dar ionii dizolvaţi responsabili de duritatea apei sunt mult mai mici decât speciile reţinute în mod obişnuit prin ultrafiltrare.
Prin urmare, un sistem de ultrafiltrare nu trebuie ales cu aşteptarea că va reduce duritatea în acelaşi mod ca o staţie cu schimb ionic.
Ultrafiltrarea poate avea un rol valoros în tratarea apei, dar pentru alte obiective decât dedurizarea propriu-zisă.
Osmoza inversă utilizează o membrană şi presiunea pentru separarea unei game largi de substanţe dizolvate din apă. În acest proces pot fi reduşi şi ionii de calciu şi magneziu responsabili de duritate.
Acest lucru nu înseamnă însă că osmoza inversă şi dedurizarea cu schimb ionic sunt tehnologii identice.
Ele au principii de funcţionare, cerinţe, debite, consumuri şi aplicaţii diferite.
Pentru o locuinţă, osmoza inversă este întâlnită frecvent în sisteme destinate tratării apei la un anumit punct de consum, dar configuraţia corectă trebuie aleasă după calitatea apei de alimentare şi obiectivul urmărit.
Faptul că osmoza inversă poate reduce ionii responsabili de duritate nu înseamnă că aceasta reprezintă automat soluţia potrivită pentru tratarea întregului debit de apă al unei locuinţe.
Dimensionarea şi exploatarea unui sistem de osmoză inversă implică factori precum debitul necesar, presiunea de alimentare, caracteristicile membranei, calitatea apei de intrare, apa de concentrat rezultată şi cerinţele de întreţinere.
Pentru protecţia întregii instalaţii împotriva efectelor durităţii poate fi mai potrivită o tehnologie proiectată pentru debitul general al locuinţei, iar osmoza inversă poate avea un rol separat acolo unde este necesară tratarea suplimentară a apei.
Schema trebuie stabilită după analiza apei şi necesarul real, nu prin regula că o tehnologie este întotdeauna superioară celeilalte.
Nu. Un filtru mecanic pentru sedimente şi un dedurizator rezolvă probleme diferite.
Filtrarea mecanică este destinată reţinerii particulelor în suspensie în limitele de separare ale elementului filtrant utilizat.
Calciul şi magneziul responsabili de duritate sunt dizolvaţi în apă şi nu sunt eliminaţi doar prin trecerea apei printr-un filtru mecanic obişnuit.
Filtrarea sedimentelor poate face parte dintr-o instalaţie de tratare, dar prezenţa filtrului nu înseamnă că apa a fost dedurizată.
Carbonul activ are alte funcţii în tratarea apei şi nu trebuie considerat o tehnologie standard de dedurizare.
În funcţie de produs şi configuraţie, filtrarea cu carbon activ poate fi utilizată pentru reducerea anumitor substanţe care influenţează gustul, mirosul sau alte caracteristici ale apei.
Acest proces nu este echivalent cu eliminarea prin schimb ionic a calciului şi magneziului responsabili de duritate.
Aceşti termeni trebuie separaţi deoarece descriu procese diferite.
Filtrarea urmăreşte separarea anumitor constituenţi din apă printr-un mediu sau o tehnologie aleasă pentru aceştia. Tipul de filtru determină ce poate şi ce nu poate fi reţinut.
Dedurizarea urmăreşte reducerea durităţii. În sistemele rezidenţiale cu schimb ionic, procesul acţionează asupra ionilor de calciu şi magneziu responsabili de duritate.
Condiţionarea anticalcar poate urmări reducerea tendinţei de formare sau aderare a depunerilor fără ca duritatea măsurată să fie neapărat redusă.
Osmoza inversă reprezintă un proces cu membrană prin care poate fi redusă o gamă mai largă de substanţe dizolvate, inclusiv ionii care contribuie la duritate.
Aceste tehnologii pot avea uneori roluri complementare, dar nu trebuie prezentate ca produse interschimbabile.
Răspunsul depinde de obiectiv.
Dacă vrei să reduci efectiv duritatea apei distribuite în locuinţă, trebuie analizată o tehnologie de dedurizare şi dimensionată pentru caracteristicile apei şi consum.
Dacă problema urmărită este protecţia unui anumit echipament împotriva depunerilor, poate exista o soluţie locală proiectată pentru aplicaţia respectivă.
Dacă vrei să tratezi apa utilizată pentru băut sau gătit, trebuie stabilit mai întâi ce parametri doreşti să modifici. Duritatea nu este singurul criteriu după care se alege un sistem de tratare la punctul de consum.
Nu automat.
Dedurizatorul şi osmoza inversă au funcţii diferite. Existenţa unui dedurizator nu creează prin ea însăşi necesitatea unui sistem de osmoză inversă.
În acelaşi mod, instalarea osmozei inverse la un punct de consum nu înseamnă că problema durităţii a fost rezolvată pentru toate conductele şi echipamentele din locuinţă.
Necesitatea fiecărei etape de tratare trebuie justificată prin caracteristicile apei şi prin rezultatul urmărit.
Da, atunci când analiza apei şi obiectivele de tratare justifică acest lucru.
O instalaţie poate necesita mai multe etape deoarece o singură tehnologie nu rezolvă toate problemele apei.
Acest lucru este relevant mai ales pentru sursele proprii, unde duritatea poate apărea împreună cu sedimente, fier, mangan sau alte caracteristici care necesită tratamente specifice.
Ordinea echipamentelor trebuie stabilită în funcţie de compoziţia apei, compatibilitatea tehnologiilor, debitele necesare şi cerinţele producătorilor.
Nu există o succesiune universală de echipamente potrivită pentru orice locuinţă.
Dacă obiectivul este reducerea efectivă a durităţii în întreaga instalaţie, o tehnologie de dedurizare dimensionată corespunzător trebuie analizată în raport cu duritatea şi consumul de apă.
Dacă obiectivul este limitarea depunerilor într-o aplicaţie specifică, pot fi evaluate tehnologii de condiţionare anticalcar adecvate acelei utilizări.
Dacă obiectivul este tratarea apei la punctul de consum, ultrafiltrarea, carbonul activ sau osmoza inversă trebuie alese după parametrii pe care trebuie să îi trateze efectiv. Nu toate reduc duritatea şi nu toate rezolvă aceleaşi probleme.
Întrebarea corectă nu este „care este cel mai bun filtru pentru apa dură?”, ci „ce problemă are apa, ce rezultat vreau să obţin şi ce tehnologie realizează acel rezultat?”.
După ce ai stabilit că dedurizarea este tehnologia potrivită, urmează alegerea capacităţii şi configuraţiei sistemului.
Numărul persoanelor din locuinţă este util pentru estimarea consumului, dar nu este suficient pentru dimensionare.
Trebuie luate în calcul duritatea apei de intrare, consumul de apă, debitul necesar, capacitatea de schimb a răşinii, modul de regenerare şi caracteristicile instalaţiei.
În partea următoare analizăm cum alegi şi dimensionezi o staţie de dedurizare, ce influenţează consumul de sare, ce întreţinere este necesară şi ce trebuie verificat înainte de cumpărare.
După ce ai confirmat prin măsurare că apa are o duritate care justifică dedurizarea, următorul pas este dimensionarea sistemului. Alegerea nu trebuie făcută exclusiv după numărul de persoane din locuinţă sau după volumul de răşină prezentat în denumirea comercială a echipamentului.
O staţie de dedurizare trebuie să poată trata cantitatea de apă consumată între regenerări şi, în acelaşi timp, să permită debitul necesar instalaţiei fără a crea condiţii de funcţionare necorespunzătoare.
Dimensionarea corectă corelează duritatea apei, consumul, debitul necesar, capacitatea de schimb a sistemului şi strategia de regenerare.
Pentru alegerea unui sistem trebuie cunoscute cât mai precis condiţiile în care acesta va funcţiona.
Printre informaţiile relevante se află:
Numărul persoanelor din locuinţă poate ajuta la estimarea consumului, dar nu înlocuieşte aceste informaţii.
Două familii cu acelaşi număr de persoane pot avea consumuri diferite de apă şi pot utiliza apă cu durităţi foarte diferite.
La acelaşi volum de apă consumat, un sistem care tratează o apă cu duritate mai ridicată îşi utilizează capacitatea de schimb diferit faţă de acelaşi sistem alimentat cu apă cu duritate mai redusă.
În plus, consumul zilnic estimat nu descrie debitul instantaneu necesar atunci când mai multe puncte de consum funcţionează simultan.
De aceea, recomandările de tipul „acest dedurizator este pentru patru persoane” sunt utile cel mult ca orientare comercială. Dimensionarea tehnică necesită mai multe date.
Termenul „capacitate” poate fi utilizat cu sensuri diferite şi trebuie verificat în documentaţia produsului.
Poate fi menţionat volumul de răşină, capacitatea de schimb sau o cantitate estimată de apă care poate fi tratată în anumite condiţii.
Aceste valori nu trebuie confundate.
Volumul de răşină, exprimat de exemplu în litri, nu reprezintă numărul de litri de apă care pot fi dedurizaţi. Cantitatea de apă tratabilă între regenerări depinde inclusiv de duritatea apei şi de capacitatea de schimb disponibilă în condiţiile de funcţionare respective.
Nu.
Un volum mai mare de răşină poate oferi o capacitate diferită de tratare, dar acest lucru nu înseamnă că sistemul este automat mai potrivit pentru orice locuinţă.
Un echipament trebuie dimensionat astfel încât capacitatea sa, frecvenţa regenerărilor şi debitul disponibil să fie compatibile cu necesarul instalaţiei.
Supradimensionarea fără o justificare tehnică nu trebuie considerată obiectivul alegerii.
Capacitatea de tratare între regenerări şi debitul sunt două criterii diferite.
Capacitatea indică, în condiţiile definite de producător, câtă sarcină de duritate poate gestiona sistemul înainte de regenerare. Debitul descrie cantitatea de apă care poate traversa echipamentul într-un anumit interval şi în condiţiile specificate.
Într-o locuinţă pot funcţiona simultan duşuri, baterii sanitare sau electrocasnice. Sistemul de tratare trebuie ales ţinând cont şi de asemenea situaţii de consum.
Un dedurizator poate avea o capacitate de schimb suficientă şi totuşi să fie nepotrivit dacă performanţa sa hidraulică nu corespunde debitului necesar instalaţiei.
Orice echipament introdus pe traseul apei produce o anumită rezistenţă hidraulică.
Căderea de presiune prin dedurizator depinde de construcţia sistemului, debit şi condiţiile de funcţionare.
Dacă instalaţia necesită debite importante, trebuie consultate datele tehnice ale echipamentului şi nu doar dimensiunea racordurilor.
Un racord mai mare nu garantează singur o cădere de presiune redusă sau un debit suficient.
Pe măsură ce dedurizatorul tratează apa, răşina îşi utilizează capacitatea disponibilă pentru schimbul ionic.
Pentru aceeaşi cantitate de apă consumată, o sarcină mai mare de duritate solicită mai mult capacitatea sistemului decât o apă cu duritate mai redusă.
Frecvenţa regenerării depinde însă şi de capacitatea sistemului, consumul de apă, configuraţia echipamentului şi strategia de control.
Nu există un interval universal de tipul „regenerare o dată pe săptămână” sau „o dată pe lună” valabil pentru toate instalaţiile.
Modul de comandă a regenerării diferă între echipamente.
Într-un sistem care utilizează informaţii despre volumul de apă tratată, controlerul poate determina necesitatea regenerării în funcţie de consum şi de parametrii configuraţi.
Alte sisteme sau anumite moduri de funcţionare pot utiliza programări bazate pe timp ori strategii care combină mai mulţi parametri.
Modul concret de funcţionare trebuie verificat pentru modelul ales. Termenul „automat” nu spune singur cum decide echipamentul momentul regenerării.
Nu există un consum universal de sare pentru o locuinţă sau pentru un anumit număr de persoane.
Consumul este influenţat de:
Din acest motiv, afirmaţia că un sac de sare trebuie să ajungă un anumit număr de luni nu poate fi aplicată tuturor instalaţiilor.
Estimarea consumului trebuie făcută pe baza datelor sistemului şi a condiţiilor reale de utilizare.
Trebuie utilizat tipul de sare specificat sau acceptat de producătorul echipamentului.
Forma, puritatea şi caracteristicile produsului utilizat pentru regenerare pot influenţa exploatarea sistemului.
Nu este recomandată înlocuirea produsului prevăzut pentru regenerare cu sare aleasă doar pentru că are aceeaşi denumire chimică de bază.
Documentaţia dedurizatorului trebuie consultată pentru cerinţele concrete.
Înainte de cumpărare trebuie verificat dacă locul de instalare permite respectarea cerinţelor echipamentului.
În funcţie de model, trebuie luate în considerare:
Cerinţele exacte trebuie preluate din documentaţia modelului ales.
Dedurizatoarele care realizează cicluri de regenerare şi spălare trebuie să poată evacua apa rezultată din aceste procese conform cerinţelor echipamentului şi instalaţiei.
De aceea, poziţia sistemului nu trebuie aleasă doar după locul în care există suficient spaţiu fizic.
Trebuie analizată şi posibilitatea realizării corecte a evacuării, inclusiv cerinţele privind traseul şi protecţia împotriva unor situaţii nedorite de retur, acolo unde configuraţia o impune.
Instrucţiunile producătorului şi cerinţele aplicabile instalaţiei trebuie respectate.
Nu trebuie stabilită o configuraţie universală fără să cunoaştem apa şi cerinţele echipamentului.
Dacă apa conţine particule în suspensie sau alţi constituenţi care pot afecta sistemul, poate fi necesară o etapă de pretratare adecvată.
Tipul acesteia trebuie ales după problema identificată. Un filtru mecanic pentru sedimente nu elimină duritatea, iar un dedurizator nu înlocuieşte automat filtrarea sedimentelor.
Pentru sursele proprii, rezultatele analizei apei sunt deosebit de importante pentru stabilirea etapelor necesare înaintea dedurizării.
În această situaţie, staţia de dedurizare nu trebuie selectată izolat doar după valoarea durităţii.
Fierul, manganul şi alţi parametri pot influenţa alegerea tehnologiei, ordinea echipamentelor şi exploatarea sistemului.
Trebuie analizată apa şi stabilită o schemă de tratare corespunzătoare compoziţiei acesteia.
Nu este recomandată construirea unei scheme universale de tipul „filtru + dedurizator + osmoză” fără să existe o problemă măsurată care să justifice fiecare etapă.
Nu automat.
Osmoza inversă şi dedurizarea rezolvă probleme diferite şi trebuie justificate separat.
Dacă se doreşte tratarea suplimentară a apei la un punct de consum, tehnologia trebuie aleasă după caracteristicile apei şi rezultatul urmărit.
Existenţa unei staţii de dedurizare nu înseamnă că apa necesită automat osmoză inversă, iar existenţa osmozei inverse la bucătărie nu înlocuieşte dedurizarea întregii instalaţii atunci când obiectivul este reducerea durităţii în toată locuinţa.
Întreţinerea depinde de construcţia şi instrucţiunile echipamentului.
În exploatare trebuie urmărite elementele indicate de producător, care pot include nivelul materialului utilizat pentru regenerare, funcţionarea corectă a ciclurilor, starea componentelor şi verificările periodice prevăzute în documentaţie.
Este utilă şi verificarea periodică a rezultatului tratării atunci când există suspiciunea că performanţa sistemului s-a modificat.
Nu există un interval universal de service care să poată fi aplicat tuturor staţiilor de dedurizare.
Aspectul robinetelor poate oferi indicii în timp, dar verificarea funcţionării trebuie să se bazeze pe măsurarea relevantă a apei.
Duritatea poate fi verificată înainte şi după sistem, folosind o metodă adecvată, pentru a observa dacă echipamentul realizează rezultatul pentru care a fost configurat.
Dacă duritatea la ieşire nu corespunde rezultatului aşteptat, cauzele pot fi multiple: configurarea sistemului, regenerarea, alimentarea cu sare, funcţionarea componentelor, debitul de utilizare, răşina sau modificarea caracteristicilor apei de intrare.
Un rezultat necorespunzător trebuie diagnosticat înainte de înlocuirea componentelor.
Nu există o durată de viaţă universală care să poată fi atribuită tuturor răşinilor schimbătoare de ioni.
Durabilitatea poate fi influenţată de calitatea răşinii, compoziţia apei, substanţele cu care aceasta intră în contact, regimul de regenerare, condiţiile de exploatare şi întreţinerea sistemului.
Din acest motiv, răşina nu trebuie înlocuită automat după un număr generic de ani şi nici considerată permanentă.
Starea şi performanţa sistemului trebuie evaluate în contextul echipamentului concret.
Preţul de achiziţie reprezintă doar o parte din costul unui sistem de tratare.
Pentru o comparaţie realistă trebuie luate în calcul, după caz:
Aceste costuri depind de sistem şi de modul de utilizare. Nu este corect să afirmăm că un dedurizator se amortizează într-un anumit interval fără date concrete despre instalaţie, consum şi costurile alternative.
Nu.
Dacă apa nu are o duritate care să creeze problema urmărită, instalarea unui dedurizator poate să nu fie justificată.
Dacă obiectivul este protejarea unui singur echipament, poate exista o soluţie locală adecvată aplicaţiei respective.
Dacă apa prezintă mai multe probleme, dedurizarea poate reprezenta doar una dintre etapele necesare.
Tehnologia trebuie aleasă după analiza apei şi obiectivul tratării, nu după ideea că orice locuinţă are nevoie de aceeaşi configuraţie.
Un checklist practic te ajută să compari echipamentele după caracteristicile relevante, nu doar după preţ sau numărul de persoane menţionat în prezentarea comercială.
Începe prin măsurarea durităţii şi identificarea sursei apei. Dacă apa provine dintr-un puţ sau foraj, stabileşte prin analize adecvate dacă există şi alţi parametri care trebuie trataţi.
Apoi defineşte rezultatul urmărit. Dacă vrei reducerea efectivă a durităţii pentru întreaga instalaţie, analizează o staţie de dedurizare dimensionată după duritate, consum, debit şi capacitatea sistemului. Dacă urmăreşti doar protecţia unei aplicaţii specifice împotriva depunerilor, evaluează soluţiile destinate acelei utilizări.
Pentru apa destinată unui anumit punct de consum, alte tehnologii pot fi relevante dacă există parametri pe care acestea îi tratează efectiv. Filtrarea mecanică, carbonul activ, ultrafiltrarea, dedurizarea şi osmoza inversă nu trebuie confundate deoarece îndeplinesc funcţii diferite.
Nu porni de la echipament şi apoi căuta problema pe care acesta ar putea să o rezolve. Porneşte de la analiza apei, identifică problema şi alege tehnologia care o tratează în mod real.
